Categorie: Testimonies

Vă invităm să urmăriți povestea unui om care a pariat pe propria viață, în ciuda drumului sinuos parcurs de la necredință la credință.

În liceu, acest moment s-a transformat în „Doamne, fă sa fie bine!”, după care mă puneam să dorm, fiindu-mi rușine de ceea ce ar putea crede Dumnezeu despre lucrurile pe care le făceam.
La 17 ani, acelasi văr din copilarie, s-a mutat la Cluj pentru a pionera o biserică. Vorbind cu el, am descoperit că Dumnezeu nu mă disprețuia pentru viața pe care o duceam, dimpotrivă. În 24 iulie 2004 am rostit o rugăciune care avea să îmi schimbe viața. Acela a fost momentul in care m-am hotărât că voi trăi pe acest pământ cât de bine voi putea pentru Dumnezeu. În prezent sunt căsătorit și tată a trei copii minunați. Bucuria mea e, in continuare, să mă implic în activitățile bisericii „Casa Olarului”, locul în care L-am întâlnit pe Dumnezeu in vara lui 2004.

Dar în 22 septembrie am strigat la Dumnezeu …și am venit la biserică pentru prima oară. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru biserica „Casa Olarului”, la care nu am încetat să merg, căci aici Dumnezeu încă mă schimbă, și în care El mi-a dat un scop ca să trăiesc. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru șoțul meu minunat și pentru fetele mele de care sunt foarte mândră. Simt, de asemenea, o mare onoare să fiu soția uni pastor bun, înțelept și cu o inimă mare pentru oamenii pierduți. Împreună avem un scop nobil pentru care să trăim, de fapt cel mai nobil…vrem să vedem oameni mântuiți și schimbați, așa cum am fost și noi. 

Mulțumesc că ți-ai făcut timp să citești o mică parte din mărturia mea!

Am început să am prieteni de la vârsta de 3-4 ani, prieteni pe care și acum, la 28 de ani, dacă îi sun să le cer ajutorul, ar fi gata să mi-l ofere. Momentul marcant al copilăriei mele a avut loc într-o seară din apropierea Crăciunului, la vârsta de 5-6 ani, când cântam colinde cu tatăl meu și cu mama mea. Cântam colinda „Steaua sus răsare”. În acest colind apar cuvintele „Mesia” și „viață din belșug”. Nu știam la ce se referă aceste cuvinte și l-am întrebat pe tatăl meu. El mi-a zis că Mesia este Fiul lui Dumnezeu care ne-a salvat și că „belșug” înseamnă „din abundență” sau „din plin”. Îmi amintesc acel moment, de parcă ar fi avut loc ieri. Am avut o revelație despre Isus Hristos care a fost cu mine toată viața.

După puțină vreme, la 7 ani, a apărut haosul. E acel lucru pe care nu-l poți defini, nu-l poți înțelege și la care nu ai răspunsuri. Mă jucam pe holul apartamentului în care locuiam, pe un covor colorat în verde și crem, cu o mașinuță de jucărie. Tatăl meu era în camera, se uita la TV, iar mama mea în bucătărie. În timp ce mă jucam, de nicăieri am simțit nevoia să scot sunete si anume să-mi curăț gâtul. Am făcut asta de câteva ori și tatăl meu mi-a zis să mă opresc, dar nu puteam, nevoia era încă acolo, ca o urgență. Mama a venit și ea și mi-a zis să mă opresc, dar nu puteam. Trecuseră câteva zile de când scoteam sunete și părinții mei m-au dus la doctor. Acesta a zis că sunt doar niște ticuri, să mă uit în oglindă atunci când le fac, să mă observ și vor trece. Le-a spus părinților mei să nu-mi atragă atenția legat de aceste ticuri, pentru că vor trece de la sine.

Problema este că nu au trecut, ci dimpotrivă, s-au înrăutățit, și am început să dau și din cap. Deja trecuseră câteva luni, am început clasa I și știam ca e ceva în neregulă cu mine pentru că eram diferit de ceilalți copii din cauza ticurilor. Timpul trecea și știam că trebuie să mă adaptez situației. Colegii mei mă batjocoreau, copiii mai mari făceau mișto de mine, iar părinții mei nu știau ce se întâmplă și nu știau cum să mă ajute. Dar la vârsta fragedă la care eram, neajutorat fiind, dar având unele abilități pe care ceilalți nu le aveau (învățam cel mai bine din clasă, eram printre cei mai buni la matematică), știam ca Dumnezeu nu mă va lăsa singur și am păstrat în inimă acea revelație despre Mesia. Am reușit să mă folosesc de lucrurile bune pe care viața mi le-a oferit și mi-am făcut prieteni și m-am integrat foarte bine din punct de vedere social, deși batjocora, etichetele pe care mi le punea lumea, dificultatea de a ține pasul cu restul erau prezente.

Aveam o relație foarte bună cu bunica mea, care era și este o femeie credincioasă, fiind creștin-ortodoxă. Ea mă ducea la biserica din cartierul nostru și mergeam în fiecare duminică acolo, pentru că undeva în adâncul meu, nu pot să explic sentimentul, dar știam că Dumnezeu are un plan pentru viața mea, ca nu sunt doar ticurile, haosul și munca de a ține pasul. Preotul de la acea biserică e o persoană care-și ține slujba cu bucurie și care iubește oamenii. Nu l-am mai văzut de vreo 17 ani, dar el o întreabă pe bunica mea de mine. Pentru că eram mereu prezent la biserică și stăteam pe rândul din față, părintele m-a pus să recit la microfon rugăciunile „Crezul” și „Tatăl nostru” în timpul slujbei.

Anii au trecut și am terminat clasa a VI-a cu premiul I sau II, nu-mi aduc exact aminte. Ticurile încă persistau, nu știa niciun doctor de ce, nu puteau să-mi dea un diagnostic. În acea vară, m-am mutat cu părinții la Cluj-Napoca. Mie îmi plăceau schimbările, trecut deja prin multe experiențe, am dezvoltat abilitatea de a mă adapta ușor și repede la orice schimbare și puteam să mă mulez ușor după orice situație. Eram entuziasmat, era un nou început. Și așa a și fost! Părinții mei m-au dus la un nou medic, unul de excepție. Un medic care-și iubea meseria, care chiar își dorea să-și vadă pacienții vindecați sau într-o stare mai bună. Era o doamnă căreia îi voi fi recunoscător toată viața. M-a ținut sub observație mai mult timp. A vrut să găsească un diagnostic, ca să-mi ofere un tratament. Mi s-au făcut tot felul de analize, printre care multe EEG-uri (electroencefalogramă). Până la urmă am fost diagnosticat cu Sindromul Tourette, boala ticurilor. Măcar acum știam cu ce am de-a face.

Am început clasa a VII-a la Cluj. Eram noul elev care avea ticuri. Săream și dădeam din cap. Ghici ce? Batjocuri, râsete și glume proaste. Dar m-am împrietenit cu un coleg. Un băiat cu o inimă largă și plin de bunătate. Nu după mult timp devenisem cei mai buni prieteni. Amândurora ne plăcea să mergem la biserică și să alergăm sau să înotăm. Amândoi doream progres, dar mai ales doream să aflăm adevărul. În clasa a VIII-a, prietenul meu, Raul, a primit o invitație la o seară de film creștin. I s-a predicat Evanghelia și m-a chemat și pe mine la film. Am mers, iar el și-a dat viața lui Isus Hristos. Eu, în schimb, țineam la ortodoxie și nu voiam să merg la altă biserică. Am mers amândoi la același liceu. Raul tot încerca să mă aducă la biserica la care mergea el, însă eu m-am îndepărtat de Dumnezeu, de credință și am început să găsesc plăcere în petreceri, țigară, alcool etc. Trăiam ca să mă distrez, eram sufletul petrecerii. Am ținut-o ani de zile, până am ajuns dependent de țigară cu dificultăți respiratorii. Însă cel mai rău era faptul că eram în depresie, cu multe ticuri, aveam vreo 93 kg și mă gândeam ca urma să mor, ca nu mai am cum să ies de acolo. Raul mă tot chema la biserică, dar eu nu credeam că Dumnezeu ar putea să mă ajute.

Dar într-o zi mi-am zis mie, hai să încerc! Merită să încerc. Poate că, totuși, Dumnezeu poate să facă ceva și încă mai are un plan pentru viața mea. M-am dus la biserică și Isus mi-a schimbat viața. Am fost eliberat de toate dependențele mele, am fost eliberat de depresie, am găsit niște prieteni minunați. Am fost binecuvântat și din punct de vedere material și din punct de vedere spiritual. Am descoperit că Dumnezeu chiar are un plan pentru viața mea, că acea revelație pe care am avut-o când am eram copil, Dumnezeu mi-a dat-o ca să mă agăț de ea și ca să mă întorc la El. Viața mea e binecuvântată, Îl slujesc pe Dumnezeu. Încă mai am ticuri. Le mai am momentan, dar la cum decurg lucrurile… Peste puțin timp voi veni cu completări și știți la ce mă refer…

Cum bunicii mei locuiau la Cluj, mai mare fiind, veneam în vacanțe. Și pe cuvântul meu de om mare, au fost cele mai grozave vacanțe din toate posibile. Nu datorită răsfățului bunicilor. Ci datorită liniștii pe care o emanau și care era consecința credinței pe care o aveau. Ei m-au introdus în viața bisericii, bunicul meu fiind pastor. Retrăiesc nostalgic diminețile de duminică când bunica mă trezea cu noaptea-n cap să-l însoțim pe bunicul în misiunile sale săptămânale, când la o biserică, când la alta. Sau ocaziile când ajutam, deși eram de-o schioapă, la căratul Bibliilor pentru a fi distribuite în bisericile din Cluj. Bunica se îngrijea și, cu o regularitate de ceas, a doua zi eram recompensată cu ciocolată!

Am crescut cu un tată impersonal. De aici până la căutarea afecțiunii în alte părți n-a fost decât un pas. Am testat tot ce voiam: compania pasageră a bărbaților, băuturi fine și ce venea la pachet cu acestea. Voiam să-mi fiu suficientă mie însemi și să știu că sunt stăpână pe propria-mi viață, că pot face orice îmi trece prin cap fără să mă gândesc la consecințe. Îmi aminteau că nu e așa mahmureala de a doua zi sau senzația de rău existențial de după despărțirile esențiale. Mă zbăteam între experiențe, ca să uit că nu sunt împăcată cu mine și din refuzul de a descoperi cine sunt cu adevărat.

Dumnezeu însă a fost bun cu mine, deoarece nu m-a lăsat să fac lucruri care să mă ducă atât de departe încât să pierd șansa revenirii. Persistau (și persistă încă) în memoria mea afectivă povestea vieții bunicului, spusă des (ca o condiți a neuitării), sub via printre ale cărei frunze târzii se strecura timid soarele. Voiam o viață ca a lui și eram gata să plătesc prețul pentru a o avea. Deși am crescut și mi-am predat viața lui Dumnezeu într-o altă biserică, acum sunt parte integrantă dintr-o părtășie în care, cumva, am luat-o de la capăt. Se spune că începuturile noi sunt de bun augur. Oricând putem pune punct unui mod de viață și rescrie capitole esențiale care vor determina un alt parcurs. De ajutor, însă, vor fi cei din comunitatea din care facem parte și „lipiciul” slujirii care ne ține strânși laolaltă.

Am realizat mai târziu că Biblia are dreptate în toate privințele: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pîntecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pîntecele ei, Eu te pusesem deoparte și te făcusem prooroc al neamurilor.“ (Ieremia 1:5)

Provin dintr-o familie modestă, săracă pot să zic, care nu obișnuia să meargă la biserică decât de sărbători. Zic asta pentru că singura mea amintire cu o biserică este de la niște Sărbători Pascale. Am trăit într-o familie în care oamenii obișnuiau să bea, să fumeze și să își distrugă viața în fiecare zi, dar Dumnezeu a avut un alt plan cu mine și cu fratele meu. Noi doi am fost păziți de alcool și țigări, nu am pus gura pe așa ceva niciodată și cred că acest lucru este primul miracol de la Dumnezeu, deoarece a venit natural, în ciuda faptului că în fiecare zi vedeam în fața ochilor băutură și țigări.

Ulterior, chiar daca pot să zic că Dumnezeu era cu mine și Și-a făcut simțită prezența în viața mea, problema a fost că eu nu eram cu El și a trebuit să-L „chinui” mulți ani. Spun acest lucru pentru că acum știu cât de mult mă iubește și cât de mult dorește binele meu. Toți zicem că suntem oameni buni, că nu am greșit atât de mult și că nu am omorât pe nimeni, fără sa știm că păcatul trăiește în noi. Așa am fost și eu, nu pot să zic că am fost o persoană rea, dar pot să zic că lucrurile rele din viața mea le făceam cu o ușurință ieșită din comun. Furam de zici că eram profesionist, mințeam de și popa mă credea, înjuram ca la ușa cortului, mă băteam etc. Iar când mă puneai să fac ceva bun, vă zic că îmi era atât de greu, deși totul era atât de simplu. De exemplu, dacă îmi spuneau părinții cum trebuia să fac un lucru, chiar dacă luam o bătaie soră cu moartea, tot ce vroiam eu făceam, nu ce ar fi fost corect. „Ascultă de mama și de tatăl tău, că să trăiești zile multe pe pământ”, e un verset care îmi place mult. Făceam toate lucrurile rele din cauză că nu eram cu Dumnezeu, adică nu mă rugam, nu Îl căutam, știam doar că există rai și iad, dar nu mă interesa treaba asta. Mai târziu am aflat despre consecințele păcatului și le-am și experimentat.

Adolescent fiind, la vârsta de 14 ani, am aflat cum e sa pierzi în viață. Familia mea a pierdut tot ce avea și, din nefericire, am ajuns să trăim pe străzile Clujului timp de doi ani. N-a fost ușor, dar, probabil, a fost cel mai bun lucru din viața mea, deoarece a fost locul unde am început să-L caut pe Dumnezeu și să-L cunosc mai bine. Poate vă întrebați de ce a permis Dumnezeu să ajungem pe stradă, dacă e chiar atât de iubitor și bun. Dumnezeu nu a permis asta, noi am permis păcatului din viața noastră să ne distrugă, pentru că Dumnezeu ne-a dat mâna liberă să facem ce vrem noi cu viața noastră. Să facem povestea mai scurtă, anii au trecut, a fost greu, au fost miracole peste măsură, dragostea lui Dumnezeu a fost și va fi mereu nemărginită.

Dumnezeu m-a călăuzit la o biserică minunată, cu oameni extraordinari. „Casa Olarului” îi spune, dacă cumva vrei să ne vizitezi. Vei găsi aici vieți care mai de care mai schimbate și restaurate de Dumnezeu, și cel mai minunat lucru, vei găsi o familie. În această biserică Dumnezeu a lucrat în viața mea, am reușit să schimb ce a fost rău în mine și să devin cel de acum, un copil al Lui. Mi-a dat o familie minunată, o soție minunată care mă iubește necondiționat și o fiică cum nu mi-am putut imagina vreodată, și cine știe câte planuri mărețe mai are Dumnezeu pentru mine! Gândește-te doar puțin, pune-te în locul meu… ce șanse aveam eu când eram pe stradă, fără mâncare, fără un loc unde să dorm, fără casă, fără masă, cum se zice?!

Vino să ne cunoaștem și să-L cunoști pe Dumnezeu, Creatorul tău și al meu… și viața ta nu va mai fi niciodată la fel!

La un moment dat, s-a gândit să mă dea, totuși, la o școală și am intrat direct în clasa a IV-a. Trebuia să fac ore suplimentare la o altă școală, să pot face față testelor, o dată la trei luni, să pot ajunge la nivelul clasei a IV-a. După școală mergeam și la lucru, împărțeam pliante si plicuri în poștă, să am și eu câțiva bani ca să-mi permit cele necesare. Trăiam de pe o zi pe alta. Nu-mi plăcea viața pe care o duceam, începeam să cresc, gândurile și frica mă copleșeau, mă întrebam ce va fi cu mine după termnarea școlii.

Creșteam într-o familie lipsită de iubire, iar pe mama o vedeam mereu necăjită și apăsată de grijile de zi cu zi. Începusem să pun în jurul meu un scut de apărare printr-o atitudine rece și fără încredere în ceilalți. Mă întrebam: „Mă voi îndrăgosti și eu vreodată? Și dacă da, el mă va iubi? Voi fi eu iubită și prețuită? Voi avea vreodată o familie și un viitor fericit? Ce va fi de viața mea?”

Oarecum eram credincioasă, căci megeam duminicile la biserica ortodoxă, dar nu simțeam nicio schimbare. Credeam că a fi creștin înseamnă să mergi din când în când la biserică. Copil fiind auzisem despre rai și iad și mă întrebam la ce biserică trebuie să merg pentru a ajunge în rai. Viața mergea înainte până într-o zi, când am început să o urăsc. Am decis să-mi pun capăt zilelor. Am avut două tentative de sinucidere. Fiind nemântuită, eram nefericită că nu mi-a ieșit ce plănuisem, că scăpasem cu viață.

Pentru cea de-a treia tentativă mă gândeam la tot felul de metode pe care să le aplic, ca să nu mai pot fi salvată. Urma o duminică și mi-a venit în gând să mă duc la biserică. La final, când preotul a zis să ne rugăm, mi-am plecat capul și am zis în gând „Doamne, dacă Tu exiști, Te rog, ajută-mă! Schimbă-mi viața, fă ca viața mea să conteze, să știu pentru ce trăiesc…” Îi spuneam lui Dumnezeu că dacă până la finele săptămânii nu se schimbă nimic, înseamnă că nu există și pot muri liniștită. Iar Dumnezeu nu m-a lăsat!

Chiar în săptămâna aceea, am primit o invitație de la unul dintre băieții din biserica la care merg acum, Robert la film, și am decis să merg împreună cu sora mea, Noemi. La rugăciunea de la final, am răspuns invitației lui Dumnezeu de a mă împăca cu El, căci mi-am amintit că I-am cerut să-mi răspundă dacă există. A fost prima oară când El mi S-a descoperit într-un mod personal, când am înțeles că El mă iubește si vrea să renunț la trecutul meu în schimbul unei vieți noi. M-am întors la Dumnezeu la 17 ani, era o seară de sâmbătă, o zi din noiembrie. De atunci El continuă să lucreze în viața mea, să mă binecuvânteze și pot spune că El mi-a dat înapoi anii trăiți fără speranță. A transformat totul într-o viață plină de pace și bucurie alături de un soț iubitor.

Mulțumesc, Doamne, că m-ai mântuit! Mulțumesc, Robert, pentru invitație!

Provin dintr-o familie cu cinci frați în care tatăl a lipsit, iar mama noastră a trebuit să ne crească și să întâmpine toate dificultățile singură, așa că, împreună cu ea, am simțit și noi povara lipsurilor. Pe lângă că nu am avut o copilărie prea fericită, în adolescență am simțit puternic nevoia de dragoste și afecțiune, nevoia de un tată iubitor și protector. Viața mea s-a schimbat datorită unor vecini care mergeau la o biserică creștină penticostală și care erau o familie unită. Mă gândeam „Ce mi-ar plăcea să merg și eu acolo…!” Îmi doream ce aveau ei: o familie plină de iubire și un scop.

Nu după mult timp, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și am fost invitată la Biserica Creștină „Casa Olarului”, din care am simțit imediat că vreau să fac parte. La această biserică, Dumnezeu mi-a schimbat modul de gândire, caracterul, m-a umplut de dragoste și bunătate, mi-a dat un scop ca să trăiesc, mi-a dat un soț care mă iubește și mă respectă, așa cum mi-am dorit. Dumnezeu a venit atât în întâmpinerea celei mai mari nevoi personale, mântuirea sufletului meu, cât și a celei mai mici. Pe lângă acestea, Dumnezeu a făcut multe minuni în viața mea! Având o relație cu El, mergând la biserică, simt că trăiesc viața la maxim!

Poate te vei gândi că nu va funcționa, că tu ai altfel de nevoi pe eu care eu nu le-am avut și că am găsit în Dumnezeu doar un refugiu pentru problemele mele. Îți mărturisesc, însă, că după 16 ani de când vin la această biserică, Dumnezeu este mai mult decât atât, mai mult decât un refugiu. Este Cel care te-a creat și oricât te-ai minți că nu ai nevoie de El, este ca și cum un copil ar spune că nu are nevoie de mama sa sau ca o mașină care circulă fără combustibil. Pentru că El te-a creat!

Dumnezeu îți dă înțelepciune cum să îți trăiești viața mai bine, fără să ai regrete, iar după ce vei muri, să mergi în cer. Aceasta este mărturia mea și te invit să Îi dai o șansă lui Dumnezeu să îți schimbe viața și să împlinească cele mai mici nevoi pe care le ai!

Mă învârteam în același cerc vicios de ani de zile, crezând că așa îmi e mie scris, că nu am niciun scop în viață…am vrut de multe ori să îmi iau viața, pentru că nu eram fericit și nu mă bucuram de viață…dar îmi era frică să o fac.

La 19 ani, hotărâsem să plec în Spania să muncesc, trebuia să plec cu o soră de-a mea, ea
asigurându-mi tot parcursul până acolo…dar un fost coleg din liceu a insistat să mergem la Cluj să ne luăm permisele de conducere și să plecăm împreună în Anglia…și am ales să merg cu el.

Am ajuns la Cluj un pic mai devreme decât covid-ul, i-am luat-o înainte…începusem cursurile
pentru condus, dar în perioada aceea a început și pandemia de covid, așa că nu am mai putut continua orele de șofat. Am crezut că pandemia îmi încetinește destinul, pe care ușor-ușor mi-l făcusem eu însumi…un destin îmi fac și eu, și și acela este oprit de un virus. Și pe lângă destinul meu oprit, pandemia a făcut mulți oameni să fie “liberi” …liberi de contract, căci multe firme s-au închis… și am crezut că fără destinul meu, creat de mine, din cauza pandemiei nu o să mai am nimic…dar pandemia m-a ajutat…am rămas în Cluj și L-am descoperit pe Dumnezeu. Am fost chemat cu puțin timp înainte de a începe pandemia, la biserică…am mers în pantaloni scurți și restul oamenilor erau îmbrăcați cu costum. Credeam că mă dau afară că nu m-am îmbrăcat frumos…

Dar toți oamenii m-au acceptat și mi-au spus de Dumnezeu…și apoi am înțeles că Dumnezeu avea un destin mai mare pentru mine decât destinul pe care mi-l creasem eu, dacă eram dornic să accept. Să accept jertfa lui Isus pentru mine si să Îl accept pe El în viața mea. Asta pentru că prima dată, El m-a acceptat pe mine, așa cum sunt, mi-a dat un scop, și m-a iubit…

Apoi pandemia a fost unul dintre factorii care au schimbat viața mea…m-a făcut să mă apropii de Dumnezeu mai mult, să Îl descopăr, să Îl văd cum e El cu adevărat, să experimentez o viață plină de binecuvântări alături de Dumnezeu. Acum nu mai joc jocuri de noroc. El a schimbat inima mea, acum îmi iubesc părinții, iubesc oamenii, îmi iubesc viața, mă bucur de ea și de binecuvântările pe care le primesc de la Dumnezeu, la locul meu de muncă, în relațiile pe care le am, în biserică de asemenea.

Am o liniște interioară, și privesc spre viitor, spre un viitor de mână cu Dumnezeu și până în eternitate lângă Dumnezeu.

Cu această idee despre Dumnezeu, sigur că nu trăiam o viaţă exemplară din punct de vedere moral. “De ce să respect nişte reguli, care încălcate, nu au nicio consecinţă?” “De ce să nu păcătuiesc, dacă oricum nu există nimeni care mă poate judeca?” Începusem să “încerc” plăcerile vieţii – ţigările, alcoolul – lucruri care mă făceau să par “tare” în faţa prietenilor mei, dar despre care ştiam înăuntrul meu că nu aduc nici o împlinire. Credeam că banii mă pot face fericită şi că pot rezolva orice problemă din viaţa mea. Curând am aflat că ei aduc doar o fericire de moment şi că există, totuşi, lucruri care nu se pot cumpăra.

Acesta era stilul meu de viaţă până în ziua când cineva mi-a spus că Dumnezeu există cu adevărat, că El vrea să se implice în viaţa mea, că în urmă cu 2000 de ani L-a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, să moară pe cruce ca să plătească preţul pentru păcatele mele şi să pot avea siguranţa că voi merge în rai după ce voi muri. La început m-am împotrivit spuselor persoanei respective, apoi am început să pun mai multe întrebări. Pe măsură ce primeam răspunsuri mi-am dat seama că nimeni nu-mi mai vorbise niciodată despre Dumnezeu în felul acesta. Dacă Dumnezeu ar fi existat cu adevărat (şi aici era un mare „dacă”), asta însemna că greşisem mult faţă de El.

De asemenea, am primit şi o invitaţie la biserică (loc pe care nu îl mai frecventasem de foarte mult timp şi sincer nu eram foarte dornică să merg). În căutare de răspunsuri, am decis totuşi să merg. Acolo am întâlnit oameni diferiţi de „credincioşii” care erau în jurul meu, oameni schimbaţi cu adevărat de Dumnezeu care trăiau după principiile pe care le susţineau. Nu după mult timp am început să citesc Biblia şi mi-am dat seama că aveam o idee greşită despre Dumnezeu şi despre creştinism în general. Am descoperit un Dumnezeu care ne iubeşte, care vrea să ne ajute, să ne schimbe şi care ar vrea să fim cu El în cer după ce vom muri, dar care este în acelaşi timp sfânt şi nu poate trece cu vederea păcatele noastre, motiv pentru care L-a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi.

După 2 luni de când am mers prima dată la biserică, am decis să-mi cer iertare pentru păcatele mele şi să-L las pe Dumnezeu să-mi conducă viaţa. El m-a ajutat să renunţ la păcate, să trăiesc o viaţă aşa cum Îi place Lui şi știu că El continuă să lucreze în mine. Au trecut 18 ani şi nu regret decizia pe care am făcut-o în acea zi de iarnă.

În acest timp, Dumnezeu m-a binecuvântat cu un soţ bun şi cu trei copii minunaţi. Neavând nişte exemple bune, niciodată nu m-am gândit că aş vrea să-mi întemeiez o familie, dar Dumnezeu mi-a arătat cum ar trebui să fie o familie din perspectiva Lui. Prin oamenii din biserică ce ascultau de Cuvântul Lui, mi-am dat seama că imaginea mea despre viaţa de familie era complet greşită. Acum mă bucur de viaţa pe care o trăiesc în ascultare de El şi ştiu că nicăieri nu aş putea fi mai fericită decât în voia Lui!

Îţi mulţumesc foarte mult că ţi-ai făcut timp să citeşti mărturia mea. Dorinţa mea este ca ceea ce ai citit să te facă măcar să-ţi pui anumite întrebări despre cum vede Dumnezeu viaţa ta acum. Dacă ai muri astăzi ai merge în rai? Opreşte-te şi gândeşte-te puţin la întrebarea asta (sunt convinsă că petreci mult mai mult timp căutând răspunsuri la întrebări mai puţin importante cum ar fi „Cu ce mă îmbrac azi?” sau „Oare cine câştigă meciul în seara asta?”)! Dumnezeu a făcut partea Lui când L-a trimis pe Isus să moară pentru tine. Restul depinde de decizia ta…