Andrei Barna

Am început să am prieteni de la vârsta de 3-4 ani, prieteni pe care și acum, la 28 de ani, dacă îi sun să le cer ajutorul, ar fi gata să mi-l ofere. Momentul marcant al copilăriei mele a avut loc într-o seară din apropierea Crăciunului, la vârsta de 5-6 ani, când cântam colinde cu tatăl meu și cu mama mea. Cântam colinda „Steaua sus răsare”. În acest colind apar cuvintele „Mesia” și „viață din belșug”. Nu știam la ce se referă aceste cuvinte și l-am întrebat pe tatăl meu. El mi-a zis că Mesia este Fiul lui Dumnezeu care ne-a salvat și că „belșug” înseamnă „din abundență” sau „din plin”. Îmi amintesc acel moment, de parcă ar fi avut loc ieri. Am avut o revelație despre Isus Hristos care a fost cu mine toată viața.

După puțină vreme, la 7 ani, a apărut haosul. E acel lucru pe care nu-l poți defini, nu-l poți înțelege și la care nu ai răspunsuri. Mă jucam pe holul apartamentului în care locuiam, pe un covor colorat în verde și crem, cu o mașinuță de jucărie. Tatăl meu era în camera, se uita la TV, iar mama mea în bucătărie. În timp ce mă jucam, de nicăieri am simțit nevoia să scot sunete si anume să-mi curăț gâtul. Am făcut asta de câteva ori și tatăl meu mi-a zis să mă opresc, dar nu puteam, nevoia era încă acolo, ca o urgență. Mama a venit și ea și mi-a zis să mă opresc, dar nu puteam. Trecuseră câteva zile de când scoteam sunete și părinții mei m-au dus la doctor. Acesta a zis că sunt doar niște ticuri, să mă uit în oglindă atunci când le fac, să mă observ și vor trece. Le-a spus părinților mei să nu-mi atragă atenția legat de aceste ticuri, pentru că vor trece de la sine.

Problema este că nu au trecut, ci dimpotrivă, s-au înrăutățit, și am început să dau și din cap. Deja trecuseră câteva luni, am început clasa I și știam ca e ceva în neregulă cu mine pentru că eram diferit de ceilalți copii din cauza ticurilor. Timpul trecea și știam că trebuie să mă adaptez situației. Colegii mei mă batjocoreau, copiii mai mari făceau mișto de mine, iar părinții mei nu știau ce se întâmplă și nu știau cum să mă ajute. Dar la vârsta fragedă la care eram, neajutorat fiind, dar având unele abilități pe care ceilalți nu le aveau (învățam cel mai bine din clasă, eram printre cei mai buni la matematică), știam ca Dumnezeu nu mă va lăsa singur și am păstrat în inimă acea revelație despre Mesia. Am reușit să mă folosesc de lucrurile bune pe care viața mi le-a oferit și mi-am făcut prieteni și m-am integrat foarte bine din punct de vedere social, deși batjocora, etichetele pe care mi le punea lumea, dificultatea de a ține pasul cu restul erau prezente.

Aveam o relație foarte bună cu bunica mea, care era și este o femeie credincioasă, fiind creștin-ortodoxă. Ea mă ducea la biserica din cartierul nostru și mergeam în fiecare duminică acolo, pentru că undeva în adâncul meu, nu pot să explic sentimentul, dar știam că Dumnezeu are un plan pentru viața mea, ca nu sunt doar ticurile, haosul și munca de a ține pasul. Preotul de la acea biserică e o persoană care-și ține slujba cu bucurie și care iubește oamenii. Nu l-am mai văzut de vreo 17 ani, dar el o întreabă pe bunica mea de mine. Pentru că eram mereu prezent la biserică și stăteam pe rândul din față, părintele m-a pus să recit la microfon rugăciunile „Crezul” și „Tatăl nostru” în timpul slujbei.

Anii au trecut și am terminat clasa a VI-a cu premiul I sau II, nu-mi aduc exact aminte. Ticurile încă persistau, nu știa niciun doctor de ce, nu puteau să-mi dea un diagnostic. În acea vară, m-am mutat cu părinții la Cluj-Napoca. Mie îmi plăceau schimbările, trecut deja prin multe experiențe, am dezvoltat abilitatea de a mă adapta ușor și repede la orice schimbare și puteam să mă mulez ușor după orice situație. Eram entuziasmat, era un nou început. Și așa a și fost! Părinții mei m-au dus la un nou medic, unul de excepție. Un medic care-și iubea meseria, care chiar își dorea să-și vadă pacienții vindecați sau într-o stare mai bună. Era o doamnă căreia îi voi fi recunoscător toată viața. M-a ținut sub observație mai mult timp. A vrut să găsească un diagnostic, ca să-mi ofere un tratament. Mi s-au făcut tot felul de analize, printre care multe EEG-uri (electroencefalogramă). Până la urmă am fost diagnosticat cu Sindromul Tourette, boala ticurilor. Măcar acum știam cu ce am de-a face.

Am început clasa a VII-a la Cluj. Eram noul elev care avea ticuri. Săream și dădeam din cap. Ghici ce? Batjocuri, râsete și glume proaste. Dar m-am împrietenit cu un coleg. Un băiat cu o inimă largă și plin de bunătate. Nu după mult timp devenisem cei mai buni prieteni. Amândurora ne plăcea să mergem la biserică și să alergăm sau să înotăm. Amândoi doream progres, dar mai ales doream să aflăm adevărul. În clasa a VIII-a, prietenul meu, Raul, a primit o invitație la o seară de film creștin. I s-a predicat Evanghelia și m-a chemat și pe mine la film. Am mers, iar el și-a dat viața lui Isus Hristos. Eu, în schimb, țineam la ortodoxie și nu voiam să merg la altă biserică. Am mers amândoi la același liceu. Raul tot încerca să mă aducă la biserica la care mergea el, însă eu m-am îndepărtat de Dumnezeu, de credință și am început să găsesc plăcere în petreceri, țigară, alcool etc. Trăiam ca să mă distrez, eram sufletul petrecerii. Am ținut-o ani de zile, până am ajuns dependent de țigară cu dificultăți respiratorii. Însă cel mai rău era faptul că eram în depresie, cu multe ticuri, aveam vreo 93 kg și mă gândeam ca urma să mor, ca nu mai am cum să ies de acolo. Raul mă tot chema la biserică, dar eu nu credeam că Dumnezeu ar putea să mă ajute.

Dar într-o zi mi-am zis mie, hai să încerc! Merită să încerc. Poate că, totuși, Dumnezeu poate să facă ceva și încă mai are un plan pentru viața mea. M-am dus la biserică și Isus mi-a schimbat viața. Am fost eliberat de toate dependențele mele, am fost eliberat de depresie, am găsit niște prieteni minunați. Am fost binecuvântat și din punct de vedere material și din punct de vedere spiritual. Am descoperit că Dumnezeu chiar are un plan pentru viața mea, că acea revelație pe care am avut-o când am eram copil, Dumnezeu mi-a dat-o ca să mă agăț de ea și ca să mă întorc la El. Viața mea e binecuvântată, Îl slujesc pe Dumnezeu. Încă mai am ticuri. Le mai am momentan, dar la cum decurg lucrurile… Peste puțin timp voi veni cu completări și știți la ce mă refer…