… a fost subiectul Conciliului din Efes în 431 când a fost declarată ”purtătoare de Dumnezeu”…
…constituie obiectul dogmei Bisericii Catolice, căci Papa Pius al IX-lea a proclamat Neprihănita Zămislire…
….a fost una dintre cele mai controversate femei din istoria umanității, numele ei, Maria, este cuprins în cântece, căci Schubert i-a dedicat în 1825 foarte cunoscuta ”Ave Maria”…
Evanghelia după Luca prezintă în primul capitol contextul nașterii Domnului Isus. Acest capitol cuprinde un exemplu grandios despre o fată care poartă-n pântece pe Fiul lui Dumnezeu, deși trăiește într-o comunitate în care situația în care era, ca femeie necăsătorită, era condamnabilă. Îngerul Gavril i se arată Mariei și i se adresează cu formula ,,Plecăciune, ție, căreia ți s-a făcut mare har!” Gavril îi aduce vestea că a căpătat trecere înaintea lui Dumnezeu, că Îl va naște pe Mesia. Deși, inițial, se arată neîncrezătoare la aflarea acestei vești, își afirmă devotamentul (,,Iată, roaba Domnului”) și se pune la dispoziția Celui Prea Înalt.
Următorul pasaj o surpinde pe Maria în vizită la Elisabeta, verișoara ei, care locuia la Hebron. Aceasta va deveni mama lui Ioan Botezătorul, veste pe care Elisabeta și soțul ei, Zaharia, o primesc tot prin intermediul unui înger. În timpul acestei vizite, Elisabeta are revelația adevărului pe care Maria încă nu i-l descoperise, căci ,,s-a umplut de Duhul Sfânt”. Miraculosul se manifestă în reacția spontană, plină de vervă, cu care o întâmpină pe mama Domnului ,,Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?” (Luca1:43) Secvența următoare i-o datorăm exclusiv lui Luca, deoarece numai el surprinde cântecul Mariei prin care aceasta exprimă recunoștința pentru harul care i s-a făcut. De acum, fericirea devine o constantă a inimii sale.
Trei direcții se dezvoltă din cântecul Mariei, cunoscut ca Magnificat (titlul provine din limba latină și se referă la conținutul versetului 46), cântat în bisericile catolice, luterane și anglicane. Aceste direcții își afirmă valabilitatea și în societatea contemporană. Cântecul ei declanșează o revoluție morală, deoarece condamnă mândria (,,El a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inimile lor” Luca 1: 51). Aceasta ne poate îndepărta de ceea ce dorește Dumnezeu pentru noi, dar și de ascultarea față de El. Din pricina ei, mulți refuzăm să cerem ajutorul când avem nevoie de el. În al doiea rând, declanșează o revoluție socială, deoarece Dumnezeu preamărește pe cei smeriți într-o vreme în care era la modă sloganul ,,Cu cât ai mai mult, cu atât ești mai mult!” Versetul 52 este elocvent în acest sens, deoarece prin misiunea Sa, Hristos va rescrie valorile veacurilor, și îi va ,,răsturna pe cei puternici și îi va înălța pe cei smeriți” O revoluție economică se întrezărește în Luca 1:53, căci asistăm la o reeditare a cântării Anei din 1 Samuel 2:1-10.
E.Stanley Jones afirmă despre Magnificat că e ,,cel mai revoluționar document din lume”. Cele nouă versete (Luca 1:46-55) au puterea unei dinamite fiindcă în ele e cuprinsă toată Evanghelia.
Restaurarea relației de cooperare și iubire dintre exponenții cuplului adamic are loc odată cu jertfa lui Hristos. Timpul și istoria au dus la câștigarea unei poziții de independență de către femei, deoarece vreme îndelungată bărbații aveau drept de proprietate asupra nevestelor și fiicelor. Are loc, așadar, o schimbare de paradigmă, căci, prim-planul narațiunilor biblice, care conform tradiției, era exclusiv patriarhal, propune o perspectivă inedită până atunci. Fie că ipostaza în care apare este aceea a unui lider, prin Debora, a simplității date de ascultarea liniștită a învățăturii la picioarele Domnului prin Maria, a regalității prin Estera, femeia devine emblemă în conjuncturi care grăiesc prin ele însele.
În ultimă instanță, Hristos restaurează imaginea și poziția femeii, căci la înviere se arată întâi lor, acelora a căror mărturie nu era considerată validă. Înșiși apostolii nu dau crezare veștii pe care acestea o răspândesc, până nu-L văd pe Mântuitor cu ochii lor.
Speranța a venit la noi într-o lume care avea disperată nevoie de ea și ne-a împăcat cu Dumnezeu!
“La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” Narațiunea din Geneza este încărcată de limbajul simbolic specific popoarelor din Mesopotamia, unde s-a făcut prima dată tranziția de la viața de vânători-culegători la civilizațiile agrare și apoi la orașele-stat.
Dumnezeu face pământul, care este ”pustiu și gol”. Acest lucru reprezintă lumea materială haotică, neordonată, neproductivă și lipsită de sens. Este simbolizată prin întuneric, apă și monștri marini care devorează orice erou prea temerar.
Dumnezeu creează și cerul, adică lumea nevăzută a spiritelor, a principiilor abstracte, ideile care aduc ordine în lumea materială și o transformă în spațiu productiv. De aceea este simbolizat prin: lumină, vânt, sămânță. Reprezintă o forță nevăzută (ca vântul) care acționează asupra materiei într-un mod revelator (lumina), principii condensate (semințe) care conțin adevăruri despre natura creată de Dumnezeu și implicit despre Dumnezeu.
La mijlocul aceste creații, ca o unire între cer și pământ, se află uscatul cu vietățile sale, în special omul, creat ”după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Cuvântul din ebraica originală pentru “chip” poate fi folosit și ca verb. Așadar, omenirea este creată cu misiunea de a reflecta imaginea Creatorului și de a continua lucrarea Sa, de a extinde armonia și iubirea divină înspre restul creației.
Geneza 1 prezentă creația ca un templu cosmic, în zilele 1-3 sunt create cele 3 zone ale templului. Lumina este separata de intuneric, văzduhul de apă și plantele cu sămânță cresc pe uscat. Fiecare dintre cele trei perechi reprezintă împreună o zonă a templului, separată între cer și pământ. Apoi în zilele 4-6 zonele sunt populate cu ființe. Evreii asociau corpurile cerești cu ființe spirituale, fiecărui astru atribuindu-i-se un înger. Dumnezeu este întronat în ziua a șaptea și se bucură de creația Sa. În mijlocul templului se află omul, care îndeplinește rolul de preot sau mijlocitor între Dumnezeu și creație, între cer și pământ.
Acest tipar continuă în mod fractal. Dumnezeu zidește grădina Edenului și îl pune acolo pe Adam, a cărui nume în ebraică înseamnă Om. Grădina este prezentată tot ca un templu, având în mijloc spațiul sacru reprezentat de cei doi copaci, apoi alți pomi a căror fruct poate fi mâncat, și zidul grădinii care separă templul de lumea exterioară. Grădina reprezintă în mod ideal unirea dintre civilizație (ordine – cer) și natură (potențial haotic – pământ). Adam preia misiunea divină și continuă să ”judece” și să ”dea nume” și sens creației. El reprezintă cerul, care ordonează, dă identitate și scop, dar aceste însușiri sunt manifestări ale unui singur aspect al lui Dumnezeu.
Celălalt aspect a lui Dumnezeu, este aspectul care dă viață, care vindecă și care hrănește. Hrana, la nivel simbolic reprezintă ceva străin care este integrat în corpul nostru, acest lucru ducând la creștere și regenerare. Rolul principal feminin este de a integra necunoscutul sau străinul în ordinea divină, de a aduce o perspectivă nouă, acest lucru rezultând în creștere și înflorire. Un copil nou-născut sau un nou membru reprezintă ”hrană” pentru comunitate, viață nouă, regenerare.
Prin urmare Dumnezeu hotărăște ””Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. Sintagma tradusă prin ”potrivit pentru el” poate fi de asemenea tradusă ca și ”împotriva lui”. Așadar, Dumnezeu face prin femeie un contrariu pentru Adam, pentru a a-l ajuta pe acesta, echilibrând astfel creația. Separarea cerurilor de pământ continuă și în omul creat de parte bărbătească, care mijlocește către cer și parte femeiască, care mijlocește către pământ. Împreună reprezintă unirea perfectă între cer și pământ, cuplul preoțesc care mijlocește pentru restul creației și se întinde către aceasta pentru a o integra în paradis.
Johann Wenzel Peter – Adam și Eva în Grădina Eden
CăDerea
Rolul atribuit principiului feminin de a se întinde către cel străin implică și posibilitatea de a comunica cu acesta. Așa putem înțelege cum a putut șarpele să vorbească cu Eva și să o înșele. Multe tradiții creștine și evreiești zic că Adam și Eva urmau să primească în dar rodul cunoașterii binelui și răului atunci cand ar fi fost pregătiți pentru asta. Șarpele însă îi convinge să ia fructul interzis prin voință proprie și să păcătuiască prin neascultare de Dumnezeu.
Păcatul Evei a fost că s-a lăsat înșelată de șarpe și i-a oferit lui Adam ceva care nu putea fi integrat în mod armonios în acel moment, ceva pentru care nu era pregătit. Păcatul lui Adam vine mai târziu, atunci când Dumnezeu îi cere socoteală, în loc să își asume greșeala, eșuează în rolul de lider și aruncă vina pe soția sa. Căderea omului constă în eșecul fiecărei jumătăți a cuplului preoțesc de a exercita atribuțiile primite de la Dumnezeu. Eva eșuează în rolul său de dătătoare de viață sau hrană, iar Adam eșuează în rolul de lider, de individ care conferă identitate sau nume și implicit trebuie să își asume responsabilitatea pentru ce se întâmplă.
Rezultatul căderii este un dezechilibru sau o separare între cer și pământ. Dacă până atunci contrariile colaborau în armonie și iubire, acum este stabilită o relație de rivalitate și de dominare între cele două. Prin neascultarea omului, adică eșecul misiunii sale de mijlocitor, întreaga creație se răzvrătește. Femeia va da viață prin suferință, iar bărbatul va trebui să trudească ca să poată lucra pământul, care acum se opune voinței sale. Mai mult, între cei doi este acum o relație de dominare, nu de iubire, bărbatul ”stăpânind” peste soția sa.
Benjamin West – Izgonirea lui Adam și Eva din paradis
Autorul Genezei prezintă păcatul ca o forță vie care acționează asupra rasei umane. Deși Adam a săvârșit păcatul neascultării, cea mai gravă consecință este că acum păcatul a intrat în lumea oamenilor, unde începe să se răspândească, asemenea unui virus. Găsim indicii despre procesul prin care păcatul se răspândește tot în textul Genezei. De îndată ce Adam și Eva păcătuiesc, ei realizează că sunt goi, este vorba de un sentiment de vinovăție și de vulnerabilitate, poate chiar frică. Rușinea și vina pe care o simt îi fac să se ascundă de fața lui Dumnezeu, ceea ce duce la o depărtare și mai mare de Tatăl Ceresc. Astfel, omul este prins într-un ciclu vicios, care îl afundă din ce în ce mai tare în păcat.
Fiul lui Adam, Cain, este primul om pe care păcatul îl ”stăpânește”. Cain și fratele său Abel aduc amândoi jertfe lui Dumnezeu. Nu este specificat în text motivul, dar jertfa lui Cain nu este primită de Dumnezeu. Probabil ambiguitatea este intenționată. Câteodată deși depunem eforturi, cu cele mai bune intenții, rezultatul este nefavorabil. În acele momente avem de ales între a ne accepta limitările și a continua să-L căutăm pe Dumnezeu sau putem alege să dăm vina pe ceilalți și pe divinitate. ”Cain s-a mâniat foarte tare, și i s-a posomorât fața.”
Dumnezeu îl avertizează pe Cain “păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești”. Cuvântul din ebraică folosit pentru ”pândește” este folosit de obicei pentru a descrie un animal de pradă, gata să atace. Cain ignoră avertismentul lui Dumnezeu și lasă invidia și resentimentele să pună stăpânire pe el. Invidia este păcatul ajuns la maturitate. Acesta nu doar că a adus un sacrificiu neplăcut lui Dumnezeu, ci ajunge să-l urască pe fratele său pentru că a fost ales de Dumnezeu.
Neascultarea omului duce la departarea de Dumnezeu, acest lucru duce la căderea familiei, atunci când Cain îl omoară pe Abel. Urmașii lui Cain descoperă metalurgia și o folosesc să facă arme pentru a stăpâni prin forță, consecința fiind prăbușirea societății.
Sebastiano Ricci – Cain lovind pe Abel
Unsul Domnului
Observăm cum Cain și Abel aduc fiecare jertfe lui Dumnezeu. Acest lucru nu era necesar înainte de cădere. Deși era un templu, în grădina Edenului nu era prezent un altar de sacrificiu. Așadar, jertfele sunt o ofrandă adusă lui Dumnezeu pentru a restabili, temporar, unirea dintre cer și pământ, o relație stricată de păcat. Dumnezeu însă, avea deja pregătită o soluție veșnică pentru problema păcatului.
Primul indiciu despre planul divin ne este dat imediat după păcatul lui Adam. Dumnezeu îi spune șarpelui: ”Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. În ebraică substantivul ”sămânță” are o anumită formă atunci când se referă la un grup de obiecte față de cazul în care se referă la un obiect anume. În cazul de față este folosită forma care indica o sămânță specifică, adică este vorba despre un anumit urmaș al Evei care va zdrobi capul șarpelui.
Până atunci însă, situația se înrăutățește, urmașii lui Cain descoperă metalurgia și inventează armele, pe care le folosesc pentru a stăpâni peste semenii lor. Ei zidesc primul oraș, numit de autorul Genezei, Irad (fugar) nume care descrie starea lui Cain după crimele sale. Lista regilor sumerieni, găsită pe o serie de tablete vechi de peste 4000 de ani descriu Eridu ca fiind primul oraș din istorie, ”unde monarhia s-a pogorât din cer”. Așadar, imperiul sumerian, primul imperiu ”global” din istoria cunoscută, își are originile în seminția lui Cain. Din mijlocul acestui imperiu, din orașul Ur, Avraam răspunde chemării lui Dumnezeu și duce o viață de nomad. Promisiunea divina este întărită prin schimbarea numelui său din Avram în Avraam, în ebraică ”tată al neamurilor”.
Jacopo Bassano – Plecarea lui Avraam din Ur
Prin urmare, prima promisiune care va duce la restaurarea omenirii este făcută prin și lui Avraam numit și ”tatăl credinței”. “Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” – Geneza 12:3.
Urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov, duc în continuare o viață de nomazi. Iacov are doisprezece fii, care ajung să se stabilească în Egipt din cauza unei foamete. Această foamete pare să coincidă cu începutul evenimentul istoric numit ”Căderea Epocii de Bronz” care a dus la slăbirea și destrămarea rețelelor de comerț din zona Mediteraneană între civilizația babiloniană(urmașii sumerienilor), civilizația egipteană și civilizația minoană. Pe patul de moarte, Iacov își binecuvântează toți fiii. Promisiunea Mesianică este stabilită în seminția lui Iuda, unul dintre cei doisprezece fii, prin binecuvântarea primită de la tatăl său. “Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Împăciuitorul, Și de El vor asculta popoarele.” – Geneza 49:10
”Împăciuitorul” este o metaforă folosită de evrei pentru Mesia (Unsul Domnului), Regele promis care va aduce pacea pe pământ și îi va învinge pe dușmanii lui Dumnezeu. În evangheliile scrise în limba greacă acest titlu a fost latinizat și a căpătat traducerea de Christus (Cel Uns).
Moise este chemat de Dumnezeu să elibereze poporul din Egipt cu ”braț puternic”. Urmează cei 40 de ani de rătăcire prin pustiu. În acest timp, Moise primește pe muntele lui Dumnezeu, Legea și sistemul de sacrificii. Ambele sunt soluții temporare la problema păcatului, dar necesare pentru a menține prezența divină în tabără. După acești 40 de ani, poporul intră în țara promisă lui Avraam, Canaan. Trecerea peste Iordan și cucerirea ținutului au loc însă sub conducerea lui Iosua. Același nume ebraic (Yehoshua, tradus Dumnezeu mântuiește) va fi purtat de Cel care mai târziu va fi cunoscut sub numele latinizat Jesus.
În Canaan, Dumnezeu alege primul rege pentru evrei: Saul. Acesta ajunge însă să prețuiască mai mult puterea decât voia lui Dumnezeu. O nouă linie regală este aleasă din tribul lui Iuda prin persoana lui David: prima figură mesianică, păstorul blând care se luptă cu leii pentru a-și salva oile. Promisiunea este înnoită și linia regală din care se va naște Unsul Domnului este stabilită. “Cînd ți se vor împlini zilele și vei fi culcat cu părinții tăi, Eu îți voi ridica un urmaș după tine, care va ieși din trupul tău, și-i voi întări împărăția. El va zidi Numelui Meu o casă, și voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăției Lui.“ – 2 Samuel 7:12-16
Elizabeth Jane Gardner Bouguereau – Păstorul David
Din nou însă, ca și după căderea lui Adam, lucrurile se înrăutățesc, Israel decade în idolatrie și imoralitate. Templul făcut de fiul lui David, Solomon, devine ca un idol, poporul crede că atâta timp cât templul este în Ierusalim, nimic rău nu se poate întâmpla, că Dumnezeu ar fi legat cumva de acel loc. În loc să fie o lumină și un exemplu pentru popoarele păgâne din jur, evreii se lasă influențați de acestea. Diferiți profeți inspirați de Dumnezeu avertizează liderii politici și religioși despre consecințele neascultării lor.
Unul dintre aceștia este Ieremia, care avertizează poporul că legământul făcute cu Dumnezeu depinde de ascultarea legii primite prin Moise și nu de jertfele aduse la templu. Drept consecință a încălcării legământului, Dumnezeu va trimite ”un dușman din nord” care va duce din nou pe Israel în robie, asemenea străbunilor lor din Egipt. În același timp însă, Dumnezeu aduce speranța unui nou legământ, un legământ prin care legea va fi scrisă nu pe suluri de hârtie, ci în inima oamenilor, o speranță legată de Prințul promis. „Iată, vin zile, zice Domnul, cînd voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou…Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” – Ieremia 31:31,33
Glasul profeților este ignorat și dușmanul din nord, imperiul Babilonian, asediază și arde din temelii Ierusalimul. Majoritatea populației, conducătorii, cărturarii, preoții și meșteșugarii sunt luați ca prizonieri de război și duși în exil în Babilon. Exilul durează 70 de ani, precum a fost prezis de către profeți. În această perioadă, activitatea literară și profetică a iudeilor înflorește ca niciodată. Poate pentru că în perioadele noastre cele mai disperate suntem nevoiți să strigăm după Dumnezeu, în aceste situații avem inima cea mai deschisă, iar lui Dumnezeu îi place o inimă sinceră.
Sunt multe exemple din literatura dinainte și din timpul exilului despre Unsul Domnului, dar am ales câteva dintre ele care sunt mai relevante. A fost prezis locul de naștere al Acestuia: Betleem (Mica 5:2). El va fi precedat de un profet având duhul lui Ilie (Maleahi 4:5-6, Isaia 40:3-4). În timpul slujirii Sale, El va face semne și minuni (Isaia 61:1-2). Va fi numit “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6) Apoi va avea loc un complot împotriva Sa (Ieremia 31:15). El va fi trădat pentru treizeci de arginți (Zaharia 11:12-13). Mesia va lua povara păcatelor noastre și va suferi în locul nostru (Isaia 52:13-53:12) El va fi părăsit și renegat de toți apropiații lui, și va fi străpuns (Psalmi 22:1-31). Acesta va muri, dar apoi va învia (Psalmi 16:8-11).
James Tissot – Fuga prizonierilor în Babilon
Speranța eliberării din robia babiloniană, restaurarea legământului cu Dumnezeu și mântuirea oferită tuturor popoarelor lumii sunt exprimate cu măiestrie poetică în cartea profetului Isaia. Întrețesute printre declarațiile profetice găsim patru poeme numite mai târziu ”Cântecele slujitorului lui Yahweh”.
Primul poem (Isaia 42) îl descrie pe Dumnezeu vorbind despre Robul Său, care va aduce pacea pe pământ. Este descris ca un agent al dreptății lui Dumnezeu, Acesta va restaura dreptatea unind rolurile, până atunci separate, de rege și de profet. Această dreptate nu este stabilită prin forță regală sau în piața publică precum o fac profeții, slujitorul va acționa în tăcere și cu răbdare pentru a stabili religia adevărată.
Al doilea poem (Isaia 49) este scris din perspectiva slujitorului și vorbește despre destinul ales pentru El înainte de naștere. Deși este chemat ca să restaureze poporul Israel, Acesta va părea că eșuează inițial, dar va obține în final victoria devenind ”o lumină pentru neamuri”.
Al treilea poem (Isaia 50) vorbește despre suferințele și abuzul îndurat de slujitorul lui Dumnezeu. În ciuda acestora, El își folosește limba iscusită ca să aline suferința celor doborâți de întristare.
Al patrulea poem începe în Isaia 52:13 și continuă până la 53:12. Autorul folosește în mod interschimbabil pronume la singular și la plural pentru a-și descrie personajul. Acesta este respins și batjocorit și devine un mijlocitor pentru ceilalți, purtând de bunăvoie pedeapsa pentru păcatele lor.
UN NOU TEMPLU
Unul dintre cei mai prolifici și mai mistici profeți din vremea exilului babilonian a fost Daniel. Datorită înțelepciunii și educației sale ajunge chiar să devină unul dintre învățații cei mai de vază de la curtea împăratului Nebucadnețar. Aici Daniel are o viziune în care un Om este adus înaintea lui Dumnezeu, ca să fie întronat alături de Acesta, iar această domnie transcende peste timp și spațiu.
“M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-L slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.” – Daniel 7:13-14
Cu privire la această făptură întronată alături de Dumnezeu, va face referire Isus în timpul slujirii Sale, atunci când se autointitulează Fiul Omului, înaintea ucenicilor Săi și a autorităților iudee.
Gustave Dore – Înălțarea lui Hristos
Mai mult de atât, Daniel primește și un ”orar” pentru îndeplinirea profeției. În Daniel 9 sunt descrise șaptezeci de săptămâni urmând după eliberarea din robie. Evreii știau ca e vorba de zile profetice, adică fiecare zi însemna un an, cele 70 de săptămâni reprezentând 490 de ani. Prințul promis va veni după șaizeci și nouă de săptămâni. După ce va face un legământ trainic, la jumătatea săptămânii, acesta va fi ”stârpit” și ”va face să înceteze jertfele și darul de mâncare.”
Iudeii știau acest lucru, de aceea, în acea perioadă oamenii așteptau cu înfrigurare venirea Celui Promis și din același motiv găsim în istorie o mulțime de mesia falși în acea perioadă. Isus și-a început slujirea când a fost umplut de Duhul Sfânt după 483 de ani(șaizeci și nouă de săptămâni profetice) în jurul anului 27. Consensul istoricilor și teologilor este că el a cutreierat țara să predice timp de trei ani și ceva. La mijlocul ultimei săptămâni (după trei ani și jumătate), a fost trădat și crucificat.
El este ”Mielul jertfit la temelia lumii”, sacrificiul Său a ”avut” loc în eternitate, dar a intrat în percepția și istoria umană în jurul anului 30. Tot sistemul de jertfe din Vechiul Testament a fost doar o soluție temporară până la jertfa eternă. De aceea El ”va face să înceteze jertfele și darul de mâncare”. Cele 70 de săptămâni profetice se sfârșesc după trei ani și jumătate, când iudeii îl ucid cu pietre pe Ștefan. Acest eveniment este începutul persecuției suferite de apostolii umpluți de Duhul Sfânt. În acel moment, Pavel este chemat ca apostol al neamurilor și legământul este extins de la Israel către toate popoarele.
Spre deosebire de Adam, Avraam ”tatăl credinței” a fost dispus să asculte orbește de Dumnezeu și să își sacrifice singurul fiu și destinul de ”tată al popoarelor”. Drept răsplată Dumnezeu I l-a restituit pe Isac și a împlinit promisiunea Sa dându-L pe singurul Lui Fiu drept jertfă, ”pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.”
Evreii vedeau în Mesia un conducător militar, asemenea lui David, care îi va conduce în lupta împotriva urmașilor lui Cain. La originea întemeierii Romei stă mitul uciderii lui Remus de către fratele său Romulus, iudeii asociind imediat această poveste cu imaginea lui Cain și așteptau ca Mesia să nimicească Imperiul Roman.
Isus însă a venit pentru a învinge adevăratul dușman al omenirii, păcatul, și pentru a-i mântui și pe dușmanii poporului evreu. Prin jertfa Sa ciclul de rușine, vină, dușmănie este rupt și starea paradisiacă a omului poate fi restaurată. Dragostea și iertarea constituie mesajul predicat de Isus, iar cel puternic trebuie să conducă slujind celui slab, nu să calce pe el.
Lumea căzută în conflict și în dualism în care contrariile se luptă pentru putere este restaurată prin jertfa divină. Toate lucrurile izvorăsc din El și în persoana lui Isus se reunesc toate contrariile. Fiind tâmplar de meserie, El reunește rolul de păstor al lui Abel cu cel de meșteșugar al lui Cain. El este în același timp și mielul de jertfa și marele preot care face sacrificiul. A fost crucificat ca un tâlhar, dar este Regele regilor. Separarea autorității politice și religioase prin Moise și Aaron se reunește în Fiul Omului.
În Isaia găsim declarația profetică conform căreia Mesia va fi născut printr-o naștere imaculată. Această profeție este legată de promisiunea făcută de Dumnezeu la cădere și anume că o sămânță de femeie va zdrobi capul șarpelui.
”De aceea Domnul însuși vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu, și-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).”
Ole Henrik Benedictus Olrik – Predica de pe munte
Numele Emanuel reprezintă cele două naturi ale lui Isus, natura divină și natura umană reunite într-o singură persoană. Isus este răspunsul la povestea creației descrisă în Geneza, El devine o unire perfectă între divin(cer) și om(pământ). Rolurile atribuite cuplului preoțesc din Geneza 2 se regăsesc în persoana lui Hristos. El dă nume noi ucenicilor Săi, predică evanghelia, îndeamnă oamenii să se pocăiască și judecă corupția religioasă din templu. În același timp Isus mănâncă și bea cu păcătoșii, hrănește mulțimile, vindecă și dă viață.
Prin Persoana și prin sacrificiul Său se restabilește echilibrul cosmic distrus de păcatul lui Adam. Isus devine mijlocitor între noi și Dumnezeu pentru ca omenirea să poată prelua din nou rolul de preot pentru restul creației, de mijlocitori între cer și pământ. Trupul lui a devenit Noul Templu pentru ca marele templu cosmic stabilit în Geneza 1 să poată fi reclădit și Dumnezeu să fie din nou întronat și să locuiască împreună cu creația Sa prin a treia persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt.
Între naturalismul extrem al vremurilor moderne, în care credința principală este că toate răspunsurile se pot găsi prin materie și gnosticismul extrem specific filosofiei lui Platon, care credea că lumea materială este o iluzie și că lumea adevărată este lumea spiritelor și a formelor, nu trebuie să uităm că răspunsul este o armonie între cele două. De la începuturi, Dumnezeu ne-a creat ca să fim un echilibru între spirit și carne. Răspunsul se află în testarea teoriilor spirituale, în practică și în trăirea vieții de zi cu zi urmând modelul lui Isus, prin jertfă de sine și dragoste pentru ceilalți. Cel mai bun exemplu stă în dezbaterea istorică în legătură cu mântuirea sufletului. Anume dacă salvarea se capătă prin credință sau prin fapte. Răspunsul este că niciuna din ele nu este de ajuns. Trebuie sa existe o unire între cele două, să experimentăm o credință practică. ”Precum în cer, așa și pe pământ”. Pentru că sămânța care nu prinde rădăcini în pământ și nu aduce rod se usucă și piere.
Se pare că procesul de globalizare și marșul accelerat al tehnologiei au ca rezultat divizarea oamenilor în două tabere opuse: diversitatea extremă și uniformitatea extremă. Războiul cultural din vest nu este decât un conflict între aceste două extreme. Relativismul absolut și dragostea pentru diversitate a unei mișcări politice a dat naștere extremei opuse care venerează uniformitatea și conformarea absolută la reguli.
Problema cu venerarea diversității ca valoare supremă este că diversitatea fără unitate nu este nimic altceva decât descompunere. Fără un liant care să unească părțile componente diferite ale unui sistem, acesta se va dezintegra. Atunci când un trup se descompune aceasta este o imagine a morții. Putem observa același proces în comunități, unde moartea identității comunitare duce la haos și conflict social. La fel, numărul în creștere de boli psihice este rezultatul acestui mod de a procesa realitatea. La nivel psihologic, lipsa unei identități stabile în care să ne ancorăm, duce la disociere și la instabilitate mentală. Aceste lucruri împreună vor duce inevitabil și la moarte fizică într-un mod nemaivăzut de generația noastră.
Uniformitatea fără diversitate este opusul procesului descris mai sus, dar care duce în timp la același rezultat. Atunci când toți membrii unui grup sunt ”trași la xerox” acest lucru duce la unitate, dar în detrimentul diversității. Dar pentru ca un sistem complex să funcționeze în mod sănătos este nevoie ca diferite părți ale sistemului să îndeplinească diferite funcții în colaborare. Atunci când toți membrii grupului sunt reduși sau modelați după același șablon, acest lucru devine din ce în ce mai greu și cu timpul, orice organism care nu funcționează cum trebuie, va înceta să crească și să evolueze, ceea ce duce inevitabil la moartea sa. Un exemplu la nivel biologic este cancerul care apare atunci când o celulă nu își mai acceptă rolul de parte a unui întreg și începe să facă copii identice cu ea. Deși pe termen scurt acest lucru duce la răspândirea materialului genetic al celulei, pe termen lung rezultatul este moartea întregului, inclusiv a celulelor canceroase.
Două extreme ajung să se unească dacă se depărtează destul una față de cealaltă. Dar punctul de întâlnire al acestei uniuni este moartea. Soluția la această problemă o găsim în moartea Celui care s-a jertfit pentru noi. Este vorba de dragostea creștină și identitatea comună în Hristos. Relația personală a fiecărui om cu Isus duce la unitate și stabilitate mentală. Acest lucru duce la armonie socială și colaborare. O aliniere cu divinitatea la nivel social și psihologic duce la sănătate și robustețe fizică. În același timp, dragostea adevărată nu anulează diversitatea. Atunci când iubești o persoană cu adevărat, nu vrei ca acesta să devină o copie a ta, ci înseamnă să accepți că este diferită, dar să o iubești oricum, adică să îi vrei binele. Prin acest mod de a iubi persoanele rămân distincte, dar în același timp există un lucru care le leagă în mod indubitabil: dragostea.
În creștinism însăși Natura Divină exprimă acest echilibru între diversitate și unitate. Trinitatea creștină este compusă din Persoane diferite, dar care sunt același Dumnezeu. Acest lucru este posibil pentru că trăsătura care Îl definește cel mai mult pe Dumnezeu este dragostea care unește diversitatea. Dincolo de filosofie sau teologie propunerea creștină este mult mai radicală. Natura Universului creat exprimă natura lui Dumnezeu. Singurul mod prin care există viață în univers este dragostea pentru ceilalți și jertfa de sine. Orice dezechilibru duce la descompunere și la moarte, mai devreme sau mai târziu.
C.S. Lewis, marele gânditor creștin scrie cu măiestrie despre unirea armonioasă a diversității prin dragoste în cartea sa din anul 1940, Problema durerii.
”Lucrul după care tânjești își cere să te desfaci de sine. Chiar și dorința pentru acel lucru trăiește numai dacă îl abandonezi. Aceasta este legea fundamentală: sămânța moare ca să trăiască, trebuie să te pui în joc fără a accepta răsplata, cel ce-și pierde sufletul și-l va mântui. Dar viața seminței, aflarea răsplății, mântuirea sufletului sunt tot atât de adevărate ca sacrificiul preliminar. De aceea se spune adevărat despre cer că ”în cer nu este posesiune. Oricine s-ar încumeta să numească ceva al lui ar fi de îndată aruncat în iad și ar deveni un spirit rău.”(Theologia Germanica) Dar mai este spus: ”Biruitorului […] îi voi da o pietricică albă, și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decât primitorul.” (Apocalipsa 2:17)…Ce poate să fie mai al tău decât acest nou nume care rămâne, chiar și în eternitate, o taină între tine și Dumnezeu? Și ce să înțelegem că înseamnă această taină? De bună seamă că fiecare dintre cei mântuiți va cunoaște și va prețui veșnic o latură anume a frumuseții Divine mai bine decât o poate face orice altă făptură. De ce altceva au fost create persoanele, de nu pentru ca Dumnezeu, care le iubește pe toate, s-o iubească pe fiecare altfel? Iar diferențierea aceasta, departe de a păli, umple de sens iubirea pe care făpturile preafericite și-o poartă una alteia, comunitatea sfinților. Dacă toți ar trăi întâlnirea cu Dumnezeu și I-ar răspunde cu o identică închinare, cântecul Bisericii triumfătoare ar fi lipsit de armonie, ar fi o orchestră în care toate instrumentele ar cânta aceeași notă. Aristotel ne-a spus că o cetate este o unitate de diverși, iar Sf. Pavel că trupul e o unitate de mai multe mădulare. Paradisul este cetate, și un Trup, fiindcă preafericiții rămân veșnic deosebiți: o societate, fiindcă fiecare are ceva de spus tuturor celorlalți – vești proaspete, mereu proaspete despre ”Dumnezeul Meu” pe care fiecare Îl află în Acela pe care toți Îl slăvesc ca ”Dumnezeu al Nostru”. Căci fără îndoială, încercarea mereu încununată de succes, deși niciodată un succes deplin, a fiecărui suflet de a-și împărtăși viziunea unică tuturor celorlalte suflete (cu mijloace față de care arta și filosofia pământească sunt doar stângace imitații) face și ea parte dintre țelurile în vederea cărora a fost creată persoana.
Fiindcă unitatea nu poate exista decât între deosebiți; și pesemne, din această perspectivă întrezărim ceva din înțelesul tuturor lucrurilor. Panteismul este un crez nu atât fals, cât iremediabil depășit. Cândva, înainte creațiunii, ar fi fost adevăr în spusa că totul este Dumnezeu. Dumnezeu însă a creat: El a făcut ca lucrurile să fie diferite de El pentru ca, diferite fiind, să poată să învețe a-L iubi și să realizeze unitatea în loc de simpla uniformitate. De aceea S-a și pus în joc fără gândul răsplății. Chiar în cadrul creației putem spune că materia neînsuflețită, lipsită de voință, e una cu Dumnezeu într-un sens în care omul nu e. Nu este însă țelul lui Dumnezeu ca noi să ne întoarcem la acea identitate veche (cum ar dori-o poate unii mistici păgâni), ci să înaintăm spre maxima diferențiere ce-ar urma sa ne reunească cu El într-un chip mai înalt. Chiar și în sânul Celui Sfânt nu este de ajuns ca Logosul să fie Dumnezeu, el trebuie să fie cu Dumnezeu. Tatăl dă naștere în eternitate Fiului, iar Duhul Sfânt purcede de aici: dumnezeirea introduce distincții în sine însăși, astfel încât unirea iubirilor reciproce sa treacă dincolo de simpla uniformitate aritmetică sau de identitatea cu sine.”
Casa Olarului Cluj-Napoca 