Autor: ancalapuste

Nu reușesc să-mi dau seama dacă primul lucru pe care-l percepe mintea mea, dimineața, când corpul mi-e inundat de lumină, e bătaia inimii sau percepția senzorială adusă de prima respirație conștientă a zilei. Când mă năpădesc gânduri legate de evenimentele de ieri și promisiunile unei noi zile pe care o voi percepe ca „rea” sau „bună” abia mai târziu.

Ce trebuie să fi simțit prima dată în acea dimineață Hristos la gândul că va urma drumul Ierusalimului în marea misiune de salvare care i-a fost încredințată? Căci va parcurge un drum fără întoarcere care va avea sens numai în logica destinului Său, ca Ființă umană, supusă acelorași ispite ca ale oamenilor pentru care mergea să moară.

Mi-L imaginez luptând cu Sine la gândul evenimentelor care vor urma, un preambul al momentului din Ghetsimani.

Evanghelia după Matei, capitolul 21:1-9, decupează regizoral o zi din viața lui Isus. Percepem evenimentele secționat, cu precizia unui ceas care articulează corect trei timpi: sosirea la Betfaghe, trimiterea ucenicilor după măgăruș și intrarea triumfală în Ierusalim. Se poate intui în această secvență o derogare de la felul sfătos al Domnului care se apleacă, cu milă și răbdare, asupra oamenilor pentru a-i încuraja, vindeca sau pentru a le testa credința.

Autorul epistolei se mulțumește să creioneze scena prin construirea unui decor cu elemente simple și precise, ca un demiurg obiectiv al cărui unic scop e redarea imparțială. Intuiesc aici o acumulare de fapte (textul este plin de verbe care sugerează acțiunea: „s-au apropiat”, „s-au dus”, „au făcut”), din nevoia stringentă de a distrage atenția de la emoția vădită, ca unul care are cunoștință de derularea evenimentelor. Nimic nu conturbă ordinea lucrurilor. Parcă totul a intrat în amuțire și lumea se desfășoară tacit, într-o ordine prestabilită, anunțată de Isus. Ucenicii respectă porunca fără crâcnire, nici nu mai contează că n-au nume. Când Hristos poruncește, lucrurile trebuie înfăptuite cu repeziciune. Atitudinea lor ne vorbește despre supunere și încredere, despre convingerea certă că atunci când El lucrează cu noi, ne lucrează pe noi. Și în noi.

Totul se desfășoară la timp, măgărușul parcă așteaptă pregătit să facă istorie (tabloul fusese prefigurat prin profeția din Zaharia 9:9), iar vestea sosirii lui Isus (purtată parcă de vânt) se răspândește ca un gând printre cei aflați la Ierusalim în acele zile, pare-se datorită intrării lui Pilat în oraș. Dar ceea ce șochează e disonanța care transpare când, peste secole, privești tabloul în întregime. Este puțină ironie în modul în care se desfășoară lucrurile în acest interval de câteva ore. Atenția evanghelistului se mută încet asupra mulțimii, care Îl aclamă ca rege, care Îl întâmpină cu ramuri de finic și Îi cântă osanale, sperând că El va aduce eliberarea de sub tirania asupritorilor. Din păcate, mulțimea care azi e gata să-L urce pe tron, e mulțimea care mâine e gata să-L urce pe cruce…

În perioada 13-15 martie 2023, biserica noastră a primit vizita pastorului olandez Dirk Jan van Rijn. Serile de trezire au avut ca titlu generic „Ancorat în Hristos”, ocazie cu care vorbitorul a trecut în revistă câteva aspecte importante ale vieții de credință. Termenul „ancoră” are mai multe semnificații, dar cea care se pliază cel mai bine în contextul spiritual e acela de „bară de metal care împiedică un zid să se dărâme”. Printr-o analogie, dacă e să ne referim la viața de credință, aceasta are nevoie de elemente de susținere pentru a rămâne fermă.

O atitudine plină de recunoștință, crearea unui univers interior eficace și capacitatea de a ne forma obiceiuri bune sunt câteva „ancore” ale credinței pe care cu toții le putem implementa.

Atmosfera din sufletul nostru ne definește și ne însoțește trăirea. Este ceea ce transmitem în exterior prin acțiunile pe care le savârșim, prin modul în care simțim și știm să trăim. Este o încredere învățată și disciplinată de noi înșine, prin puterea Duhului Sfânt. A crea în sufletul nostru un spațiu personal pentru un Oaspete ales, înseamnă a dedica timp și abnegație. Căci Cel care ne vizitează este o Persoană al cărei unic scop este să devină Domnul inimii noastre. De aceea suntem încurajați ca orice gând să-l facem rob ascultarii de El. Și tot ce e „nobil, tot ce este drept, tot ce este curat….la acestea gândiți-vă!” Căci dacă Dumnezeu are gânduri mari pentru tine, cine ești tu să-și gândești negativ trăirea? Tot ce e diferit de gândurile bune ale lui Dumnezeu pentru tine, e minciună.

Atitudinea plină de recunoștință față de binecuvântările de care ni se face parte este alt element spiritual necesar. În inima unui creștin nu ar trebui să existe loc pentru nemulțumire. Pentru că Dumnezeu va răsplăti întotdeauna o inimă care este recunoscătoare pentru lucrurile sau experiențele de care are parte. Nu puține sunt ocaziile în care trebuie să ne alegem atitudinea, mai ales când Dumnezeu nu intervine printr-un miracol care să schimbe radical o situație nefavorabilă. Din păcate, noi nu avem mereu răspunsuri la probleme grele și adânci ale acestei lumi, iar credința ne este pusă la încercare. Dar singurul loc în care putem fi în siguranță este la picioarele lui Hristos, cu inima în poziția corectă.

Dar cele două aspecte detaliate mai sus depind întru totul de maniera în care ne gestionăm universul interior prin vorbele rostite, gândurile pe care le lăsăm să-și facă loc în mintea noastră sau prin (in)capacitatea de a gestiona tentațiile exterioare care ne copleșesc la fiecare pas. Fie că e vorba de un click în plus, de fluxul de informații pe care creierul nostru îl primește zilnic, suntem datori față de noi înșine să alegem cu grijă ce lăsăm să ne modifice sistemul de gândire. Lipsa unor bariere sănătoase, interdicțiile încălcate au trasat destinul unui om, binecuvântat prin naștere, ca Samson. Rețeta pentru o „dietă” sănătoasă e un amestec omogen de încercare, ascultare, credință, pocăință

Și de la capăt.

….le întâlnim la tot pasul…..

Sunt minione, înalte, roșcate, blonde. Sunt în grabă, tihnite, gândite. Pun la cale o zi obișnuită sau descurcă ițele facturilor, deserturilor, studiilor. Plâng, râd, ascultă, tac…cumva fac și întrezăresc un colț din tine, din mine, din noi. Sunt ele, femeile. Se strecoară tiptil în lume, în rochii vaporoase care se cer admirate sau în clasicii jeansi, căci, deh, ne-am emancipat și noi :).

Cu ele dimineața e mai bună :). Parcă soarele se încăpățânează să stea agățat într-un cui numai pentru a veni în întâmpinarea lor, când tot ce e culoare în jur pălește. Și asta din cauză că uneori își rătăcesc drumul, iar fascinația din făptura lor se cere redefinită.

Sunt mame, sunt fiice, sunt prietene, suntem tu și eu în căutarea definiției pe care Dumnezeu a înscris-o în femeie, când i-a spus: „De-acum trăiește!” E o aventură pe care nu o putem refuza, căci ne duce pe căi nebătătorite și fiecare pas ne apropie de menirea de a fi femei de toata frumusețea. Numai astfel putem dărui altora harul de a fi și spațiul de a deveni cei care sunt.

Și acele doruri care ne fac să fim femei palpită când suntem angajate într-o conversație spumoasă (fără miză!), care ne ține prinse ca-ntr-o vrajă țesută doar prin prezența celuilalt. Recunoaștem: o fi feminismul trendy, dar nimic nu se compară cu complicitatea și puterea pe care o oferă inima unui bărbat. În prezența lui, o femeie își poate găsi odihna și acel „no man’s land” care părea de necucerit, acele proiecte inițiate sau acele zile ce par provocări fără sfârșit, ne transformă în eroinele propriilor povești.

Cine mai stă să ne asculte inima într-o lume care se frânge din interior? Presiunea de „a fi” și de „a face” ne cere imperios să ne găsim un loc de refugiu. Un loc pe care să-l numim al nostru, un loc care are forma noastră. Un loc în inima lui Dumnezeu. Căci dragostea Sa extravagantă ni se oferă și ne îmbie ca un ecou al veșniciei.

Azi e despre femei!
Șttttttt!
Pășește încet, fii atent, simte!
Lumea e plină de semnătura lor inconfundabilă.

Ca-n fiecare an, cu ocazia Crăciunului, suntem provocați la o analiză interioară, ca un gest reflex, emoționant. M-a fascinat mereu un anumit colind căci îi intuiam capacitatea ofertantă. ”Micul toboșar” aduce în prim-plan povestea unui băiat care vine la staulul unde s-a născut Isus pentru a-i aduce un omagiu. Pus în fața acestui fapt, înțelege că nu are niciun cadou. Magii împresionează prin opulență și exclusivitate, păstorii sunt înștiințați de un mesager divin despre împlinirea profețiilor, iar el oferă în dar doar un cântec care răsună în noapte!

Ca-n fiecare an, recitim pasaje semnificative și interpretăm în aceeași cheie simboluri și semnificații menite să ne facă mai conștienți de șansa de care omenirea a avut parte. În Luca, în prima parte a capitolul doi, se prezintă contextul istoric al nașterii lui Isus. Odată minunea înfaptuită, autorul epistolei se oprește asupra unui detaliu pe care-l consideră semnificativ. Daca Matei notează cu amănunte revelația de care au parte magii, Luca se oprește la păstorii „care făceau de strajă”, căci un ,,înger al Domnului” le aduce vestea bună ,,care va fi o mare bucurie pentru tot norodul”. În ambele cazuri, se observă disponibilitatea de a renunța la preocupările imediate și de a alerga într-un suflet să-L vadă pe Pruncul care a schimbat lumea. E un laitmotiv acesta prin care Dumnezeu se folosește de oameni fără statut social sau politic ca să producă o schimbare de direcție în destinul omenirii. În debutul lui David pe scena istoriei, un tânăr păstor, cel mai mic dintre frații lui, nu transpar nici măreția, nici rolul pe care-l va juca în crearea liniei care va culmina cu nașterea lui Isus.

Ca-n fiecare an, iată-ne stând în fața staulului, plini de uimire față de Copilul a cărui naștere a oprit timpul în loc. Și, invariabil, mi se strecoară timid în suflet întrebarea: „Ce Îi ofer eu pruncului nou-născut?” Într-o societate în care civilizația modernă a pierdut însemnele religiozității pare desuetă alinierea inimii în poziția smereniei. Magii I se închină cu daruri care anticipează simbolic parcursul tragic, dar salvator a lui Isus pe pământ. Băiatul din colind îi cere voie Mariei să cânte, iar cântecul devine o formă de închinare. Versurile acestuia pot fi ale unei reinventări, echivalente cu bătaia unei inimi pe care o putem învăța să respecte tonalitatea ritmată sau plină de candoare care reiterează interogativ dincolo de timp

”Ți-aș putea cânta

Pa rum, pum, pum

La toba mea?’

O femeie …

… a fost subiectul Conciliului din Efes în 431 când a fost declarată ”purtătoare de Dumnezeu”…

…constituie obiectul dogmei Bisericii Catolice, căci Papa Pius al IX-lea a proclamat Neprihănita Zămislire…

….a fost una dintre cele mai controversate femei din istoria umanității, numele ei, Maria, este cuprins în cântece, căci Schubert i-a dedicat în 1825 foarte cunoscuta ”Ave Maria”…

Evanghelia după Luca prezintă în primul capitol contextul nașterii Domnului Isus. Acest capitol cuprinde un exemplu grandios despre o fată care poartă-n pântece pe Fiul lui Dumnezeu, deși trăiește într-o comunitate în care situația în care era, ca femeie necăsătorită, era condamnabilă. Îngerul Gavril i se arată Mariei și i se adresează cu formula ,,Plecăciune, ție, căreia ți s-a făcut mare har!” Gavril îi aduce vestea că a căpătat trecere înaintea lui Dumnezeu, că Îl va naște pe Mesia. Deși, inițial, se arată neîncrezătoare la aflarea acestei vești, își afirmă devotamentul (,,Iată, roaba Domnului”) și se pune la dispoziția Celui Prea Înalt.

Următorul pasaj o surpinde pe Maria în vizită la Elisabeta, verișoara ei, care locuia la Hebron. Aceasta va deveni mama lui Ioan Botezătorul, veste pe care Elisabeta și soțul ei, Zaharia, o primesc tot prin intermediul unui înger. În timpul acestei vizite, Elisabeta are revelația adevărului pe care Maria încă nu i-l descoperise, căci ,,s-a umplut de Duhul Sfânt”. Miraculosul se manifestă în reacția spontană, plină de vervă, cu care o întâmpină pe mama Domnului ,,Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?” (Luca1:43) Secvența următoare i-o datorăm exclusiv lui Luca, deoarece numai el surprinde cântecul Mariei prin care aceasta exprimă recunoștința pentru harul care i s-a făcut. De acum, fericirea devine o constantă a inimii sale.

Trei direcții se dezvoltă din cântecul Mariei, cunoscut ca Magnificat (titlul provine din limba latină și se referă la conținutul versetului 46), cântat în bisericile catolice, luterane și anglicane. Aceste direcții își afirmă valabilitatea și în societatea contemporană. Cântecul ei declanșează o revoluție morală, deoarece condamnă mândria (,,El a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inimile lor” Luca 1: 51). Aceasta ne poate îndepărta de ceea ce dorește Dumnezeu pentru noi, dar și de ascultarea față de El. Din pricina ei, mulți refuzăm să cerem ajutorul când avem nevoie de el. În al doiea rând, declanșează o revoluție socială, deoarece Dumnezeu preamărește pe cei smeriți într-o vreme în care era la modă sloganul ,,Cu cât ai mai mult, cu atât ești mai mult!” Versetul 52 este elocvent în acest sens, deoarece prin misiunea Sa, Hristos va rescrie valorile veacurilor, și îi va ,,răsturna pe cei puternici și îi va înălța pe cei smeriți” O revoluție economică se întrezărește în Luca 1:53, căci asistăm la o reeditare a cântării Anei din 1 Samuel 2:1-10.

E.Stanley Jones afirmă despre Magnificat că e ,,cel mai revoluționar document din lume”. Cele nouă versete (Luca 1:46-55) au puterea unei dinamite fiindcă în ele e cuprinsă toată Evanghelia.

Restaurarea relației de cooperare și iubire dintre exponenții cuplului adamic are loc odată cu jertfa lui Hristos. Timpul și istoria au dus la câștigarea unei poziții de independență de către femei, deoarece vreme îndelungată bărbații aveau drept de proprietate asupra nevestelor și fiicelor. Are loc, așadar, o schimbare de paradigmă, căci, prim-planul narațiunilor biblice, care conform tradiției, era exclusiv patriarhal, propune o perspectivă inedită până atunci. Fie că ipostaza în care apare este aceea a unui lider, prin Debora, a simplității date de ascultarea liniștită a învățăturii la picioarele Domnului prin Maria, a regalității prin Estera, femeia devine emblemă în conjuncturi care grăiesc prin ele însele.

În ultimă instanță, Hristos restaurează imaginea și poziția femeii, căci la înviere se arată întâi lor, acelora a căror mărturie nu era considerată validă. Înșiși apostolii nu dau crezare veștii pe care acestea o răspândesc, până nu-L văd pe Mântuitor cu ochii lor.

Speranța a venit la noi într-o lume care avea disperată nevoie de ea și ne-a împăcat cu Dumnezeu!