
Și iată că în Ierusalim era un om numit Simeon..”
Narațiunea nașterii Domnului se întrepătrunde, pentru câteva versete, cu o povestire în ramă. Tehnica încorporează ideea respectării de către părinții lui Isus a tradiției: copilul este adus înaintea Domnului și este oferită jertfa corespunzătoare. Este introdus în scenă un personaj despre care nu știm mai nimic. Singurele informații care ni se oferă, au legătură cu relația pe care Simeon a avut-o cu divinitatea.
Nu sunt importante statutul social, victoriile personale sau povestea vieții lui. Luca spune doar că „ducea o viață sfântă și era cu frica lui Dumnezeu.” Consecința acestei atitudini a fost că Duhul Sfânt Îl înștiințase că nu va muri înainte să-L vadă pe Hristosul Domnului. Relația strânsă pe care o avea cu Acesta, se traduce și în versetul care anunță că a fost „mânat de Duhul Sfânt”. Adică îmboldit. Iar el se supune, căci vocea care îi vorbește îi este familiară.
Odată înfăptuită minunea, el poate cere „slobozirea”, căci ce a fost spus se împlinise. Devine tangibil. Iar explozia bucuriei se traduce într-un imperativ asumat de rolul pe care-l joacă în istorie: „sloboade în pace pe robul tău, Stăpâne!” Nu știm când a primit Simeon înștiințarea care avea să-i orienteze viața. Dar pentru el, aceasta a fost ca un far călăuzitor. Mesajul primit din înălțimi a fost tema vieții sale. Îmi imaginez că în tot acest timp de așteptare, purta în suflet un dor, un freamăt care-i vorbea, în momentele de îndoială, despre împlinirea promisiunii. Deoarece, conștient sau nu, toți acționăm, gândim sau ne stabilim idealuri, în funcție de ceea ce ne animă. De tema vieții noastre. Însă aceasta nu ni se arată mereu ca un far, limpede, în contrast cu noaptea, ci ca o mireasmă, ca o perpetuă adulmecare, ceva ce am întrezărit o clipă.
Personajul de azi exemplifică o lecție divină, predată deopotrivă lumii contemporane. Aceea a așteptării, în ascultare, a împlinirii unei promisiuni care se aude de peste veacuri.
Căci Betleem și Parusia sunt inseparabil legate.
