Nu reușesc să-mi dau seama dacă primul lucru pe care-l percepe mintea mea, dimineața, când corpul mi-e inundat de lumină, e bătaia inimii sau percepția senzorială adusă de prima respirație conștientă a zilei. Când mă năpădesc gânduri legate de evenimentele de ieri și promisiunile unei noi zile pe care o voi percepe ca „rea” sau „bună” abia mai târziu.
Ce trebuie să fi simțit prima dată în acea dimineață Hristos la gândul că va urma drumul Ierusalimului în marea misiune de salvare care i-a fost încredințată? Căci va parcurge un drum fără întoarcere care va avea sens numai în logica destinului Său, ca Ființă umană, supusă acelorași ispite ca ale oamenilor pentru care mergea să moară.
Mi-L imaginez luptând cu Sine la gândul evenimentelor care vor urma, un preambul al momentului din Ghetsimani.
Evanghelia după Matei, capitolul 21:1-9, decupează regizoral o zi din viața lui Isus. Percepem evenimentele secționat, cu precizia unui ceas care articulează corect trei timpi: sosirea la Betfaghe, trimiterea ucenicilor după măgăruș și intrarea triumfală în Ierusalim. Se poate intui în această secvență o derogare de la felul sfătos al Domnului care se apleacă, cu milă și răbdare, asupra oamenilor pentru a-i încuraja, vindeca sau pentru a le testa credința.
Autorul epistolei se mulțumește să creioneze scena prin construirea unui decor cu elemente simple și precise, ca un demiurg obiectiv al cărui unic scop e redarea imparțială. Intuiesc aici o acumulare de fapte (textul este plin de verbe care sugerează acțiunea: „s-au apropiat”, „s-au dus”, „au făcut”), din nevoia stringentă de a distrage atenția de la emoția vădită, ca unul care are cunoștință de derularea evenimentelor. Nimic nu conturbă ordinea lucrurilor. Parcă totul a intrat în amuțire și lumea se desfășoară tacit, într-o ordine prestabilită, anunțată de Isus. Ucenicii respectă porunca fără crâcnire, nici nu mai contează că n-au nume. Când Hristos poruncește, lucrurile trebuie înfăptuite cu repeziciune. Atitudinea lor ne vorbește despre supunere și încredere, despre convingerea certă că atunci când El lucrează cu noi, ne lucrează pe noi. Și în noi.
Totul se desfășoară la timp, măgărușul parcă așteaptă pregătit să facă istorie (tabloul fusese prefigurat prin profeția din Zaharia 9:9), iar vestea sosirii lui Isus (purtată parcă de vânt) se răspândește ca un gând printre cei aflați la Ierusalim în acele zile, pare-se datorită intrării lui Pilat în oraș. Dar ceea ce șochează e disonanța care transpare când, peste secole, privești tabloul în întregime. Este puțină ironie în modul în care se desfășoară lucrurile în acest interval de câteva ore. Atenția evanghelistului se mută încet asupra mulțimii, care Îl aclamă ca rege, care Îl întâmpină cu ramuri de finic și Îi cântă osanale, sperând că El va aduce eliberarea de sub tirania asupritorilor. Din păcate, mulțimea care azi e gata să-L urce pe tron, e mulțimea care mâine e gata să-L urce pe cruce…
Casa Olarului Cluj-Napoca 