Hotarele minții

de Wayman Mitchell

Majoritatea dintre voi nu aveţi nicio idee despre cât de rar se întâmplă să fii la biserică împreună cu alţi oameni şi acolo să fie bărbaţi care sunt cu adevărat bărbaţi. Trăim într-o generaţie când eşti deseori nesigur dacă persoana pe care o vezi este femeie sau bărbat. Eu sunt de modă veche. Poate nu-ţi place de mine sau nu eşti de acord cu doctrina mea, dar nu te vei îndoi niciodată de ce sex sunt. Nu mă las condus de comunitatea homosexuală şi de cei care amestecă sexele. Cred că femeile trebuie să fie femei. Trebuie să poarte rochii, să arate ca nişte femei, să miroasă ca nişte femei şi să se poarte ca nişte femei. Întotdeauna mă deranjează când văd o femeie cu o cască de protecţie şi cu o trusă de scule. Cred că femeile trebuie să fie femei şi bărbaţii trebuie să fie bărbaţi.

În bisericile noastre, credem că Dumnezeu a lăsat conducerea în mâinile bărbaţilor. Poţi să păşeşti în oricare dintre bisericile noastre şi să vezi că sunt la fel de mulţi bărbaţi convertiţi ca şi femei. Dumnezeu vrea ca bărbaţii să se ridice, să trăiască pentru El şi să stabilească direcţia şi ritmul în care se dezvoltă biserica în raport cu evanghelizarea lumii. Lucrul acesta este clar în Biblie. Una dintre caracteristicile unice ale părtăşiei noastre este că avem bărbaţi care sunt bărbaţi. Majoritatea dintre voi nu aveţi nicio idee despre cât de rar este lucrul acesta.

În această societate, confundarea genurilor este simptomul unei probleme mai mari. Acestei generaţii îi lipsesc puncte de referinţă clare care definesc cine ar trebui să fim şi cum ar trebui să trăim. Totuşi, creştinismul ne oferă puncte de referinţă care să ne ghideze în viaţă. Dacă respectăm trei puncte de referinţă de bază – adevărul, familia, şi loialitatea adecvată faţă de poruncile spirituale legate de botez, chemări la altar, botezul cu Duhul Sfânt şi mărturisire – Dumnezeu ne va da o minte sănătoasă într-o lume bolnavă. Am făcut această predică în urma unei discuţii cu un cowboy care avea halucinaţii şi probleme mintale. Acest om căzuse de pe un cal, îşi rupsese un picior şi mergea cu cârje. În ciuda faptului că avea piciorul rupt, a mers aproape 11 km prin deşert, până la autostradă şi apoi a făcut autostopul până în oraşul unde ţineam o clasă de ucenicie. Am intrat în contact cu el după aceea, şi, în timp ce vorbeam, el a făcut următoarea afirmaţie: „Eu nu am nici o limită în mintea mea.”. Lucrul acesta a stârnit o reacţie înăuntrul meu. Am început să-mi dau seama că există mulţi oameni care nu au limite; ceva li s-a întâmplat şi nu mai au niciun hotar în minţile lor.

În Biblie cuvântul „hotar” este folosit de mai multe ori. Societatea evreiască din vechime nu era dezvoltată din punct de vedere tehnologic şi ei nu puteau să construiască garduri în jurul unor suprafeţe întinse. O mare parte dintre proprietăţile lor erau marcate de stâlpi de piatră sau de brazde arate pe care le numeau hotare. Acestea reprezentau puncte de referinţă clare şi uşor de identificat pentru vieţile lor. Este foarte important să înţelegem lucrul acesta. Este exact lucrul de care avem nevoie: puncte de referinţă clare şi uşor de identificat, în limitele cărora să ne trăim vieţile. Asta dă vieţii stabilitate şi defineşte limitele în care ne trăim viaţa. Este crucial pentru a identifica cine suntem cu adevărat.

Iov 24:1-17 afirmă:

“Pentru ce nu păzeşte Cel Atotputernic vremurile de judecată şi de ce nu văd cei ce-L cunosc zilele Lui de pedeapsă? Sunt unii care mută hotarele, fură turmele şi le pasc; iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei; îmbrâncesc din drum pe cei lipsiţi, silesc pe toţi nenorociţii din ţară să se ascundă. Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrană, şi în pustie trebuie să caute pâinea pentru copiii lor. Taie nutreţul care a mai rămas pe câmp, culeg ciorchinele rămase pe urma culegătorilor în via celui nelegiuit. Îi apucă noaptea în umezeală, fără îmbrăcăminte, fără învelitoare împotriva frigului.Îi pătrunde ploaia munţilor, şi, neavând alt adăpost, se ghemuiesc lângă stânci. Aceia smulg pe orfan de la ţâţă, iau zălog tot ce are săracul. Şi săracii umblă goi de tot, fără îmbrăcăminte, strâng snopii şi-s flămânzi; în grădinile nelegiuitului ei fac untdelemn, calcă teascul, şi le este sete; în cetăţi se aud vaietele celor ce mor, sufletul celor răniţi strigă… Şi Dumnezeu nu ia seama la aceste mişelii! Alţii sunt vrăjmaşi ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei. Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor, ucide pe cel sărac şi lipsit, şi noaptea fură. Ochiul preacurvarului pândeşte amurgul: „Nimeni nu mă va vedea”, zice el, şi îşi pune o maramă pe faţă. Noaptea sparg casele, ziua stau închişi; se tem de lumină. Pentru ei, dimineaţa este umbra morţii, şi când o văd, simt toate spaimele morţii.”

Acest pasaj de Scriptură descrie o nelegiuire, o confuzie. Într-o societate unde hotarele au fost distruse apare haosul. De asemenea, ne oferă o imagine care ne ajută să înţelegem adevăruri spirituale. Când hotarele noastre au fost încălcate, şi noi, la rândul nostru, am încălcat poruncile lui Dumnezeu, personalităţile şi vieţile noastre au devenit vulnerabile la atacurile Diavolului. Hotarele minţii au dispărut şi nu mai avem niciun standard după care să ne judecăm comportamentul.

Adevărul

Există trei puncte de referinţă. Primul este adevărul. În orice biserică, dacă întreb „Crezi adevărul?”, oamenii iau Biblia în mână şi spun: „Cred în adevărul lui Dumnezeu.” Nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre adevăr ca punct de referinţă în viaţă.

Recent am citit o carte intitulată „Oamenii minciunii”. Nu recomand neapărat această carte, dar conţinea o afirmaţie interesantă: „Unul dintre rezultatele răului este confuzia.” Autorul descrie oameni care şi-au pierdut simţul realităţii pentru că au refuzat să-și recunoască păcatul şi propria vină. Cu alte cuvinte, când au făcut ceva rău, nu a fost niciodată vina lor. Problemele lor nu apar din cauză a ceea ce au făcut ei, ci problemele sunt din cauza a ceea ce le-au spus alţii să facă. Lucrul acesta se numeşte „a găsi un ţap ispăşitor” şi se bazează pe faptul că ne minţim singuri despre  acţiunile pe care le facem. Ca rezultat ne pierdem claritatea gândirii. Este esenţial pentru sănătatea minţii noastre să avem adevărul ca punct de referinţă.

Ceea ce vorbeşte un om este un mecanism care conduce sistemul nervos uman. Când vorbim, declanşăm lucruri în personalităţile, minţile şi emoţiile noastre. Întreaga noastră personalitate se pune la lucru pentru a confirma ce am spus. Lucrurile pe care le spunem nu sunt doar vorbe în vânt. Dacă ceea ce am spus nu este adevărat, are loc o încălcare fundamentală a personalităţii noastre şi începem să ne pierdem punctele de referinţă. Dacă lucrul acesta este dus într-o extremă, începem să dezvoltăm o dublă personalitate. Dacă ducem asta la o extremă şi mai îndepărtată, devenim schizofrenici.

Biblia spune în Psalmi 51:6: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii; fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!”

Aici psalmistul spune: „Doamne, ştiu că tu nu vrei o etalare exterioară de spiritualitate, dar că Tu ceri ceva care este înăuntru, în adâncul personalităţii; ca eu să nu acţionez împotriva conştiinţei mele cu vorba, fapta sau acţiunea.”

Psalmul 40:11 spune: „Tu, Doamne, nu-mi vei opri îndurările Tale; ci bunătatea şi credincioşia Ta mă vor păzi totdeauna.”

În Proverbe 4:23 ni se spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” Aici psalmistul nu vorbeşte despre doctrină sau doar despre a recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu (cu toate că lucrul acesta este important). El vorbeşte despre a îmbrăţişa acest adevăr. Trebuie să depăşim simpla cunoaştere a unor concepte şi trebuie să trăim o viaţă în armonie cu Cuvântul, pentru a nu ne afecta personalitatea. Acesta este adevărul care devine un hotar şi un punct de referinţă în viaţă. Când adevărul este pus în practică, odată cu el apare o integritate a personalităţii care protejează mintea de forţele invadatoare ale atacului inamicului. Noi am fost creaţi de Dumnezeu să avem o conştiinţă pură. Conştiinţa mărturiseşte despre noi şi este un element critic în modelarea noastră. Când începem să vorbim, să acţionăm sau să ne comportăm contrar conştiinţei noastre, atunci începem să încălcăm ceva ce este important şi fundamental.

Când vorbeam cu acest tânăr cowboy, am descoperit că la vârsta de  treisprezece ani fusese dus la un centru de plasament şi adoptat de o familie. Deşi tatăl lui vitreg era căsătorit, avea tendinţe homosexuale. A început să-i facă avansuri acestui băiat cu contacte fizice care erau anormale. Cu toate că acest tânăr nu le-a încurajat, le-a permis, până când, într-un final a fost violat. A cerut ajutor. Când autorităţile l-au examinat, au încercat să muşamalizeze cazul. Tatăl lui adoptiv era un bărbat bine văzut – profesor la un colegiu, cu o reputaţie excelentă în comunitate. Aşadar, autorităţile au început să-l atace pe acest tânăr spunând că făcuse o afirmaţie falsă. Tatăl lui adevărat murise din cauză că era alcoolic, iar mama lui avea dizabilităţi şi nu putea să aibă grijă de el. Aceasta era unica siguranţă pe care o cunoştea şi, ca să aibă linişte, s-a retras şi a început să trăiască o minciună. Şi-a retras acuzaţia, care era absolut adevărată, şi şi-a compromis propria personalitate. Nu poţi face asta fără să ai probleme serioase.

Minciuna

Când spunem o minciună, credem o minciună sau trăim o minciună, ceva se întâmplă în minţile noastre. Creatorul ne-a dat punctele de referinţă ale adevărului. Când începem să le pierdem, începem să avem fantezii şi minţile noastre pierd contactul cu realitatea.

Un pastor m-a sunat într-o zi să-mi spună despre un bărbat care şi-a ieşit din minţi şi a încercat să-şi omoare soţia. A fost dus la spitalul de nebuni într-o cămaşă de forţă. Pastorul a spus: „Nu ştiu ce s-a întâmplat, a fost pe neaşteptate.”

Am spus: „Nu! Nu! Nu! Nu s-a întâmplat pe neaşteptate. Caută şarpele[1]. Trebuie să fie un şarpe sub pat. După ceva vreme, am putut să vorbesc cu omul care a luat-o razna şi, desigur, exista un şarpe. Noi trăim cu ideea asta, că un om poate să-şi vadă de treaba lui, când dintr-o dată Diavolul fuge spre el şi strigă: „Aha! Te-am prins!” şi îl câştigă pentru el. Omul, care este o creatură inocentă, devine o victimă neajutorată, dar nu este aşa. Dacă există probleme, caută cauzele ascunse, caută şarpele de sub pat.

Consiliam un student la Arte acum câţiva ani. Acesta mi-a spus: „Pastore, nu ştiu ce mi se întâmplă. Nu mai pot să-mi controlez mintea. Pur şi simplu mintea mea se deconectează şi încep să-mi imaginez lucruri – simt că înnebunesc. Nu ştiu ce mi s-a întâmplat.” Nu-l cunoşteam şi nu ştiam în ce este implicat, aşa că am început să-i pun întrebări căutând şarpele. „În ce fel de lucruri eşti implicat? Ce loc de muncă ai?”

El a spus: „Sunt la facultate.”

Am întrebat: „La ce facultate?”

Mi-a spus la ce Universitate merge.

Am întrebat: „Eşti homosexual?”

A spus: „Nu, nu sunt homosexual!”

După câteva minute de întrebări, acest om mi-a spus în final: „Studiez arta.”

Am întrebat: „Studiezi artă abstractă?”

A spus: „Ei bine, da.”

Am spus: „Arta abstractă este o cale spre nebunie.” Ştiu că asta îi supără pe cei care au diplome şi sunt mai deştepţi decât restul dintre noi, dar este adevărat. Ascultă la acest articol despre Picasso, unul dintre cei mai faimoşi artişti abstracţi. Următoarele cuvinte sunt scrise de Picasso şi sunt adresate autorului italian Geovani Papini din cartea lui Papini II Libro Nero[2] 1951

„Din moment ce tu, Panini, nu eşti nici critic nici estet[3], pot să-ţi vorbesc sincer. Din tinereţea mea, ca toţi tinerii am făcut din artă o religie; măreaţă artă. Dar apoi, odată cu trecerea anilor, mi-am dat seama că arta, aşa cum fusese ea înţeleasă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, era deja terminată, muribundă, condamnată. Când cineva, care în cazul meu este artist, anticipează acest lucru, ce mai poate face? Poate căuta să se distreze şi să facă bani. Masa populaţiei nu mai caută consolare şi exaltare în artă. Oamenii rafinaţi, bogaţi, fără vreo ocupaţie, caută ce este nou, ciudat, original, extravagant, scandalos şi de la cubism[4] şi chiar înainte de acesta, eu însumi am adus satifacţie acestor artişti şi critici, cu toate ciudăţeniile schimbătoare care-mi trec prin cap – şi cu cât m-au înţeles mai puţin, cu atât m-au admirat mai mult. Amuzându-mă cu aceste absurdităţi, am devenit faimos, şi asta foarte repede, iar faima pentru un pictor înseamnă câştig, averi, bogăţii şi astăzi, precum bine ştii, sunt celebru, sunt bogat. Dar când sunt doar eu singur, nu am curajul să mă gândesc la mine ca la un artist în sensul măreţ şi străvechi al cuvântului când Giotto, Titian, Rembrant şi Goya erau numiţi pictori măreţi. Eu sunt doar un om care distrează publicul, care a înţeles vremurile în care trăieşte şi a profitat cât de bine a putut de imbecilitatea, vanitatea şi lăcomia contemporanilor săi. Mărturisirea mea este amară, mai dureroasă decât poate părea, dar meritul ei este sinceritatea. ”

Picasso a avut succes în exploatarea lui cinică pictând în ritm de până la patru tablouri pe zi. Haideţi să ne gândim la ce a spus omul acesta. Nu trebuie să fii prea deştept ca să-ţi dai seama care este realitatea. Un tablou care reprezintă un copac, ar trebui să semene cu un copac. Când mâzgăleşti ceva pe o foaie şi spui: „Acesta este un copac”, aceea este o minciună. Am citit despre un pictor care a profitat de asta. A luat un măgar şi câteva găleţi de vopsea, i-a înmuiat coada în vopsea, a aşezat în spatele lui o pânză, l-a lăsat să dea din coadă de câteva ori şi apoi a pus un nume tabloului. Poţi să numeşti asta „tablou” cât vrei tu, dar el rămâne produsul cozii unui măgar. Nu am nimic împotriva picturii, doar încerc să scot ceva în evidenţă, şi anume, că acest tânăr artist avea probleme mintale pentru că facultatea la care mergea începuse să-l conducă pe acest drum al înşelăciunii. Ei i-au spus: „asta e artă”, şi ca urmare a acestui lucru a îmbrăţişat o minciună. Când spunem o minciună, trăim o minciună sau credem o minciună începem să avem probleme mintale.

Cu câţiva ani în urmă, un om din biserica mea a venit la mine şi mi-a spus: „Pastore, Dumnezeu mi-a dat o revelaţie. Va trebui să sari peste procesul normal de ucenicie şi să mă numeşti lider într-una dintre bisericile noastre mari. Voi păstori un centru mare de resurse de aproape o mie de oameni. Va cauza multe probleme în părtăşie, dar vei face asta.” M-am uitat la acest om şi am clipit. Era nebun de-a binelea pentru că-şi pierduse punctele de referinţă ale vieţii şi trăia într-o lume a fanteziei.

În mod asemănător, un alt bărbat a venit la o conferinţă acum câţiva ani şi i-a spus soţiei lui: „Eu voi purta costum şi tu pune-ţi cea mai bună rochie. Pastorul Mitchell o să ne trimită în seara asta.” Nu l-aş fi pus lider pe omul acesta nici peste un adăpost de câini. Cu toate acestea, el şi-a imaginat că acest lucru minunat se va întâmpla.

Adevărul este un punct de referinţă, un hotar pentru minte. Când noi punem în practică adevărul, lucrul acesta ne face să devenim stabili în personalitatea noastră. Devenim încrezători în starea noastră spirituală. De aceea găsim în tot Noul Testament cuvintele: „ştim că ştim”. Motivul pentru care apostolii puteau să spună asta este pentru că ei îmbrăţişaseră adevărul, nu ca un concept abstract de superspiritualitate, ci pus în practică. Îl mărturiseau, îl puneau în practică, trăiau în conformitate cu el şi, drept rezultat, aveau o personalitate stabilă bazată pe hotarele minţilor lor.

În Filipeni 4:8 găsim o declaraţie foarte interesantă:

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.”

În timp ce făceam această predică, Duhul Sfânt mi-a descoperit că orice virtute despre care vorbeşte El este rezultatul adevărului îmbrăţişat şi exprimat.”

În 1 Ioan 3:21 citim: „Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.” Când punem adevărul în practică în loc să-l privim doar ca pe un concept spiritual de teologie pe care l-am îmbrăţişat, dar după care nu trăim, ceva se întâmplă înăuntrul personalităţii noastre. Începem să dezvoltăm în noi stabilitate şi încredere spirituală. Am stabilit un hotar pentru minte de care este nevoie disperată în generaţia în care trăim.

Famila

Un al doilea hotar este Familia. Diavolul este furios şi vrea să distrugă familia. Aici este o situaţie tristă: am vorbit cu un predicator care era cercetat pentru abuz asupra copilului. O funcţionară care făcea parte din mişcarea care luptă împotriva abuzurilor asupra copiilor l-a întrebat: „Îţi plesneşti copiii?”

El a spus: „Da, îmi plesnesc copiii.”

Ea a întrebat: „Predici de la amvon că oamenii ar trebui să-şi plesnească copiii?

El a zis: „Da.”

„Eşti un om bolnav.” Cu toate că era membră a unei biserici carismatice, ea a zis: „Dacă nu mergi la consiliere la un psihiatru, nu-ţi vei mai vedea copiii niciodată.” Asta e o nebunie! Când să-ţi plesneşti copiii la fund devine abuz asupra lor, avem probleme mari în America. Acesta este un rezultat al campaniei Diavolului de a distruge unitatea familială.

Sunt uimit de importanţa familiei ca punct de referinţă a minţii. Copiii trebuie „crescuţi” ne spune capitolul 6 din Efeseni. Cuvântul „a creşte” este un cuvânt foarte puternic. Înseamnă literal „un tată care îşi educă copilul cum să se comporte în viaţă.” Familia nu este un simplu sistem care oferă îmbrăcăminte, mâncare şi susţinere financiară, ci este un loc unde copiii pot primi creştere şi educaţie despre viaţă; aceasta este responsabilitatea tatălui. În Efeseni 5 şi 6 ni se vorbeşte despre a rămâne căsătoriţi, rolurile fiecăruia, creşterea copiilor, disciplină şi respect. O familie în bună ordine este, fără îndoială, esenţială pentru ca oamenii să aibă în minte un punct de referinţă adecvat. Pentru a distruge acest lucru, Diavolul ridică prostituate şi proxeneţi care câştigă din ce în ce mai mult teren, având ca rezultat familii destrămate şi taţi iresponsabili. În momentul în care o familie se destramă, ea devine vulnerabilă la efectele pe termen lung ale Diavolului. Distorsiunea sexuală, abuzul, incestul şi homosexualitatea sunt toate rezultatul  unei familii destrămate, rănite şi dezechilibrate.

Am vorbit cu mulţi oameni care au rămas orfani sau au fost crescuţi de familii adoptive. Ei aveau probleme de identitate, cu respingerea şi resentimentele ca rezultat al acestui lucru. Alţii fuseseră crescuţi într-o familie cu o mamă dominantă şi un tată pasiv sau unde era o lipsă de afecţiune din partea tatălui. Asta afectează relaţiile din casă şi felul cum se dezvoltă aceşti copii.

De-a lungul anilor am consiliat femei care erau frigide, asta fiind un rezultat direct al faptului că fuseseră crescute într-un cămin unde nu exista afecţiune din partea tatălui. Intrate în căsnicie, au fost incapabile să se identifice corect cu soţii lor. Pe deasupra, ele nu se puteau identifica corect cu Dumnezeu.

Tânărul despre care am vorbit mai devreme, al cărui tată murise alcoolic, fusese crescut de o familie adoptivă. Pe lângă toate celelalte probleme, avea un sentiment adânc de respingere, resentiment şi ură pentru bunica, bunicul şi mătuşa lui care nu-l salvaseră din această situaţie. L-au lăsat să fie o victimă. La vârsta de 24 de ani, în timp ce-mi descria toate lucrurile care se întâmplau în mintea lui a tras următoarea concluzie: „Nu mai am nici o limită.”

Dacă nu faci nimic altceva în toată viaţa ta decât să rămâi căsătorit, să fii un exemplu pentru copiii tăi, să-i creşti până ajung la maturitate, să-i înveţi să se întreţină singuri, să fie responsabili din punct de vedere sexual şi să-L cunoască pe Dumnezeu, ai o viaţă de succes. Eşti o forţă puternică pentru modelarea societăţii în generaţia noastră. Dumnezeu ne cheamă să fim un punct de referinţă pe viaţă. Dacă niciodată nu predici unei biserici sau nu ai un rol direct în evanghelizarea lumii, dar pur şi simplu rămâi căsătorit, eşti un exemplu de bărbat ca şi cap al familiei, un tată iubitor şi plin de afecţiune, care-şi susţine familia, un soţ responsabil din punct de vedere sexual şi un câştigător de suflete, doar veşnicia poate descoperi impactul pe care-l vei avea asupra societăţii.

Sunt milioane de oameni care nu fac această decizie. Trăiesc în căutarea satisfacţiei proprii şi lumea lor se învârte în jurul lor. Ei nu întreabă: „Care este responsabilitatea mea? Ce cere Dumnezeu de la mine? Ce ar trebui să fac?” Singurul lucru de care sunt interesaţi este: „Cum pot să mă simt bine?” În fiecare săptămână vorbesc cu oameni care nu au hotare în minţile lor, iar lucrul acesta este rezultatul direct al exemplelor greşite din familie.

Poziţia noastră spirituală

Ultimul hotar are de-a face cu poziţia spirituală. Am păstorit oameni plini de frică şi consilierea are loc cam aşa: „Îîîîî ştiiiii … eu, eu chiar am o problemă, ştii, eu am nişte sentimente, ştii şi pastore … ştii despre ce vorbesc?” Eu trebuie să spun: „Nu, nu am nici o idee.” Îmi provoacă o durere în inimă. Aceşti oameni preţioşi sunt atât de plini de frică şi de nesiguranţă încât abia pot să comunice. Vreau să-i încurajez pentru că Dumnezeu ne-a lăsat hotare în Cuvântul Lui care sunt puternice.

Îmi aduc aminte de o femeie în prima biserică pe care am păstorit-o. Era luterană şi făcuse parte din zilele de început ale mişcării carismatice. Când a venit la biserica mea era umplută cu Duhul Sfânt şi vorbea în limbi. Venea de ceva timp şi într-un final a venit la mine şi mi-a spus: „Pastore, nu am siguranţa mântuirii. Sunt chinuită de lucrul acesta.” Nu înţelegeam pe atunci tot ce înţeleg acum, dar am întrebat-o dacă fusese botezată în apă.

Ea a spus: „Nu.”

I-am spus: „Trebuie să fii botezată în apă.”

Ea a spus: „Voi face asta.”

La următorul serviciu de botez pe care l-am avut a fost botezată. M-a uimit! Femeia a fost transformată. În 1 Petru 3:21 este un verset puternic despre botez: „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos” (“Vă mântuieşte” nu se referă la îndreptăţire sau la momentul când Dumnezeu ne eliberează.) Petru ne spune că “nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu.” Botezul este o experienţă prin care o persoană care-L ascultă pe Dumnezeu îşi stabileşte un punct de referinţă şi un hotar în mintea ei. Femeia care s-a botezat şi-a văzut viaţa schimbându-se pentru că a avut o experienţă concretă de ascultare spre care putea să arate.

Dumnezeu a pus lucruri în Cuvântul Lui din motive pe care nu le înţelegem întotdeauna. E nevoie de ascultare din partea noastră. Primul pas, după ce ai fost mântuit, este să fii botezat în apă. Este un punct de referinţă puternic pentru minte atunci când Diavolul atacă. Nu spun că botezul mântuieşte şi nu susţin ideile bisericilor mai vechi care spuneau că imediat ce o persoană Îl acceptă pe Hristos trebuie dusă în grabă la o fântână şi afundată în apă. Botezul este pur şi simplu o mărturie a unei conştiinţe bune înaintea lui Dumnezeu.

Chemări la altar

Există un al doilea punct de referinţă spiritual pe care-l găsesc în Ioan 3. Nicodim, un lider al evreilor, a venit la Isus şi a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Isus s-a întors spre el şi i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim a spus: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”. Isus i-a explicat: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Isus nu s-a întors la Nicodim spunându-i: „Dacă un om nu simte vibraţii bune, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.” Nu a spus: „Dacă un om nu este iluminat, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.” Nu i-a spus: „Dacă un om nu primeşte o stare transcedentală nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.” A folosit o afirmaţie foarte clară. A spus: „Dacă un om nu se naşte din nou”. Aceasta nu poate fi răstălmăcită sau interpretată greşit. Naşterea este un punct de referinţă în timp. Un bebeluş aflat încă în burta mamei poate să lovească sau să se mişte, dar nu putem vorbi despre „naştere” până când acesta nu se naşte. Este un moment specific în timp când acel bebeluş respiră aer şi cordonul ombilical este tăiat. Copilul s-a născut acum. De aceea Isus foloseşte acest exemplu. El a spus: „Dacă un om nu se naşte de sus,” sau din Dumnezeu, sau nu se naşte din nou. Aici este un punct de referinţă spiritual; un punct în timp când o persoană era moartă în păcat, şi în următorul moment „Ooooaaaaaaa” şi era viaţă în ea. De aceea avem chemări la altar prin care invităm oameni să-L primească pe Isus ca Mântuitor. De aceea spunem cu ei rugăciunea păcătosului. Ei ştiu din acel moment că sunt mântuiţi. Ori eşti mântuit, ori nu eşti.

Botezul cu Duhul Sfânt

Un alt punct de referinţă spiritual este botezul cu Duhul Sfânt. Dacă ai putea să ai Duhul Sfânt şi să nu ştii că Îl ai, apoi la fel de bine, L-ai putea pierde fără să-ţi dai seama că nu mai e. Botezul cu Duhul Sfânt este un punct distinctiv în viaţă. În cartea Faptele Apostolilor ori de câte ori cineva era umplut, dovezile acestui lucru se puteau auzi şi vedea. Oamenii se uitau la cei care erau umpluţi cu Duhul Sfânt şi spuneau: “Da, sigur L-au primit.” M-am săturat de toţi predicatorii care spun: “Doar crede că-L ai.” Dacă Îl ai, Îl ai, dacă nu-L ai, nu-L ai.” Este atât de simplu. Este un punct de referinţă.

Botezul este un lucru atât de puternic pentru că aduce o dimensiune specifică a vieţii, prin care Dumnezeu, aşa cum scrie în Romani: „pune în inima ta duhul Fiului Său, Isus, care strigă Tată, Tată!.” În Efeseni 4:30 scrie că în momentul când lucrul acesta se întâmplă, un semn este pus pe tine, care poate fi văzut de lume şi de Diavol; este o pecete. Acum, Dumnezeu şi fiecare demon din iad ştie că puterea Lui lucrează în vieţile credincioşilor prin Duhul lui Dumnezeu. Această putere este dincolo de orice lucru pe care mintea umană îl poate învăţa şi comunica de la inimă la inimă. Dacă nu Îl ai, trebuie să-L obţii. Duhul Sfânt este pecetea ta personală de la Dumnezeu.

Mărturisirea

Ultimul punct de referinţă este mărturisirea cu gura. Vorbeam cu ginerele meu care s-a drogat şapte ani. Viaţa lui era un dezastru din cauza amfetaminelor şi cocainei. Avea stări de paranoia, vedea oameni care de fapt, nu erau acolo. Deoarece eu nu am fost niciodată un drogat, nu am înţeles exact prin ce trecea el, dar puteam să văd că era un dezastru. Vroia ajutor şi ştia că pieduse controlul asupra vieţii lui. Familia lui se destrăma şi mintea lui era dezechilibrată. Nu avea credinţă în Dumnezeu – tot ce avea era afectat: trupul, mintea, principiile morale şi viaţa. Trăise într-o minciună atât de mult timp încât era dezechilibrat psihic.

I-am spus că Dumnezeu îl va ajuta, dar cu toate că era plin de speranţă, încă nu credea asta. Era disperat, neştiind ce sau cum să creadă. Am simţit că ceea ce spuneam nu are nici un impact asupra lui când a spus: „Vreau să cred, dar nu pot să-ţi spun că asta e ceea ce cred. Nu îţi voi spune că mă voi schimba, pentru că nu ştiu ce voi face. Sunt un dezastru.” Mi-a venit în minte pasajul din Scriptură, din Romani 10:6-10. Acestea nu sunt nişte versete pentru nou-convertiţi, ci cuprind un adevăr puternic despre credinţă:

„Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea, pe care o dă credinţa: „Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: „Cine se va pogorî în Adânc?” (Să scoale pe Hristos din morţi). Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.” Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.”

Dându-mi seama că aşa funcţionează credinţa, i-am spus: „Iată ce trebuie să faci. Pur şi simplu crede-L pe Dumnezeu pe cuvânt şi începe să mărturiseşti asta. Va fi o luptă, pentru că Diavolul nu vrea să-ţi dea drumul. Va trebui să te lupţi lupta cea bună a credinţei. Credinţa spune: „Îl cred pe Dumnezeu când spune că pe cel ce va veni la El nu-l va izgoni afară” (Ioan 6:37). Trebuie să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Trebuie să spui: „Doamne, cred Cuvântul Tău. Isus a murit pentru mine pe cruce, a înviat dintre cei morţi şi îl proclam pe El drept Mântuitorul meu!”

Aici ni se arată un mod de acţiona, pe care avem nevoie disperată să-l punem în practică: mărturisirea cu gura care ne dă un punct de referinţă în viaţă. Sunt mulţi dintre voi pe care Diavolul îi minte şi le spune: „Tu nu eşti mântuit!”.

Când tu mergi la cineva apropiat şi-i spui: „Nu ştiu dacă sunt mântuit sau nu” ai distrus chiar lucrul pe care Dumnezeu încearcă să-L pună în tine ca punct de referinţă. Dar dacă tu vei spune: „Nu-mi pasă ce simt, Biblia spune că Dumnezeu va păstra ceea ce i-am încredinţat şi asta e ceea ce cred”, vei rezidi hotare şi puncte de referinţă pentru mintea ta. Dacă te ţii strâns de mărturisirea ta, Diavolul nu va mai putea să te controleze, indiferent de gândurile sau impresiile pe care le pune în mintea ta. (Nu poţi să împiedici o pasăre să zboare pe deasupra capului tău, dar o poţi împiedica să-şi facă un cuib în părul tău.). În momentul în care mărturiseşti cu gura ta Cuvântul lui Dumezeu, El stabileşte un punct de referinţă în mintea ta. Despre asta vorbeşte Scriptura când spune să ne punem „coiful mântuirii”.

 

Ce se petrece în mintea unui creştin care încercă să se hotărască între:

Serviciul de duminică dimineaţa

Sau

Meciul de fotbal de la 10:30 a.m

Concluzie

În concluzie, există trei puncte de referinţă pentru minte. Primul este adevărul. Este esenţial pentru tine să îmbrăţişezi adevărul, să spui adevărul, să trăieşti adevărul, să vorbeşti adevărul. Biblia spune că dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice necurăţie. Nu vorbeşte despre a deveni mântuit. Vorbeşte despre cum să menţii un punct de referinţă în mintea ta.

De aceea Ioan scrie în una dintre epistolele lui: „trebuie să umblăm în adevăr.” Asigurarea care se vede în spusele lui Ioan din nou şi din nou „ştim că ştim” vine din umblarea în adevăr. Când păcătuieşti, trebuie să mărturiseşti şi să renunţi la păcat. Dacă vei încerca să ascunzi sau să justifici păcatul în loc să-l mărturiseşti vei pierde puncte de referinţă din mintea ta. De aceea adevărul este atât de important.

Al doilea punct de referinţă este familia. Din moment ce atâţia oameni provin din familii distruse, trebuie să-L considerăm pe Dumnezeu, Tatăl nostru. Am slujit personal multor oameni şi am văzut că au fost vindecaţi atunci când au înţeles, printr-o credinţă simplă, faptul că Dumnezeu este Tatăl lor. Dumnezeu este Tatăl care nu este schimbat de păcat. El este Tatăl iubitor şi este un exemplu bun de urmat. El este Tatăl care poate aduce vindecare în viaţa ta. Cu alte cuvinte, El este Tatăl adevărat. Ajungem la această credinţă în rugăciune, mărturisindu-ne resentimentele, ura, sentimentele de respingere faţă de părinţii noştri trupeşti şi iertându-i pe cei care au greşit faţă de noi. Poate am fost răniţi. Sentimentele noastre pot fi justificate, dar dacă ne agăţăm de resentimente şi ură, ele ne vor distruge. Dumnezeu a zis să iertăm. Dacă lucrul acesta nu ar fi posibil, atunci Evanghelia este o glumă crudă. Avem această descoperire prin practică, nu prin doctrină. Am văzut sute de oameni intrând într-o nouă dimensiune când au îmbrăţişat faptul că Dumnezeu este Tatăl lor. Lucrul acesta le dă un punct de referinţă pentru minte.

Al treilea lucru pe care trebuie să-L faci ca să stabileşti hotare în minte este să-ţi însuşeşti poziţia spirituală care-ţi aparţine. Credinţa ta este întărită atunci când răspunzi în public la o chemare la altar. Îţi dă o poziţie de credinţă cu care te poţi împotrivi Diavolului. Este vital ca un creştin care trăieşte în ascultare să stabilească fundaţiile pe care le-a dat Dumnezeu: botezul în apă, umplerea cu Duhul Sfânt şi mărturisirea Cuvântului. Dacă faci aceste lucruri, Biblia spune:

„Nu mai există dar nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus, care umblă nu după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului.”

Trebuie să faci din aceste lucruri punctele tale de referinţă.

I-am explicat tânărului cowboy, pe care l-am menţionat mai devreme, că trăise o minciună, că şi-a compromis conştiinţa de dragul comodităţii. Provenea dintr-o familie destrămată, unde pierderea punctelor de referinţă ale vieţii îl umpluseră de resentimente, ură şi un sentiment de respingere. Ne-am rugat împreună simplu, recunoscându-L pe Dumnezeu drept Tatăl lui şi iertându-l pe tatăl lui vitreg şi rudele care nu-l ajutaseră. Dumnezeu l-a atins. A plecat din acea cameră vorbind despre promisiunile lui Dumnezeu, un om schimbat. Cel care l-a dus acasă a spus: „Nu ştiu ce i s-a întâmplat. E un om diferit.” Dumnezeu doreşte aceeaşi eliberare pentru fiecare dintre voi.