Pentru unii viața de credință este un sprint, pentru alții e un maraton. Sau un montagne rousse.
Când crești cu nasu-ntre cărți, rezultatul e o adolescentă frustrată și plină de întrebări. Dacă mai adaugi și curiozitatea, pesemne dobândită de la mamă, obții o ființă rebelă care vrea să plece în lume încă de prin anii de gimnaziu.
Cam toată viața am călătorit. Mii de kilometri străbătuți cu toate trenurile posibile pe ruta Cluj-Oradea și retur.
Cum bunicii mei locuiau la Cluj, mai mare fiind, veneam în vacanțe. Și pe cuvântul meu de om mare, au fost cele mai grozave vacanțe din toate posibile. Nu datorită răsfățului bunicilor. Ci datorită liniștii pe care o emanau și care era consecința credinței pe care o aveau. Ei m-au introdus în viața bisericii, bunicul meu fiind pastor. Retrăiesc nostalgic diminețile de duminică când bunica mă trezea cu noaptea-n cap să-l însoțim pe bunicul în misiunile sale săptămânale, când la o biserică, când la alta. Sau ocaziile când ajutam, deși eram de-o schioapă, la căratul Bibliilor pentru a fi distribuite în bisericile din Cluj. Bunica se îngrijea și, cu o regularitate de ceas, a doua zi eram recompensată cu ciocolată!
Am crescut cu un tată impersonal. De aici până la căutarea afecțiunii în alte părți n-a fost decât un pas. Am testat tot ce voiam: compania pasageră a bărbaților, băuturi fine și ce venea la pachet cu acestea. Voiam să-mi fiu suficientă mie însemi și să știu că sunt stăpână pe propria-mi viață, că pot face orice îmi trece prin cap fără să mă gândesc la consecințe. Îmi aminteau că nu e așa mahmureala de a doua zi sau senzația de rău existențial de după despărțirile esențiale. Mă zbăteam între experiențe, ca să uit că nu sunt împăcată cu mine și din refuzul de a descoperi cine sunt cu adevărat.
Dumnezeu însă a fost bun cu mine, deoarece nu m-a lăsat să fac lucruri care să mă ducă atât de departe încât să pierd șansa revenirii. Persistau (și persistă încă) în memoria mea afectivă povestea vieții bunicului, spusă des (ca o condiți a neuitării), sub via printre ale cărei frunze târzii se strecura timid soarele. Voiam o viață ca a lui și eram gata să plătesc prețul pentru a o avea. Deși am crescut și mi-am predat viața lui Dumnezeu într-o altă biserică, acum sunt parte integrantă dintr-o părtășie în care, cumva, am luat-o de la capăt. Se spune că începuturile noi sunt de bun augur. Oricând putem pune punct unui mod de viață și rescrie capitole esențiale care vor determina un alt parcurs. De ajutor, însă, vor fi cei din comunitatea din care facem parte și „lipiciul” slujirii care ne ține strânși laolaltă.
Casa Olarului Cluj-Napoca 