Mă numesc Eli Clipa, am 33 de ani și am crecut într-o familie cu 6 frați. Viața noastră a fost fără temelie de când am realizat că exist. Până la vârsta de patru ani am crescut alături de tatăl nostru biologic care era foarte violent. De la patru la unsprezece ani am crescut cu un tată vitreg. În această perioadă am văzut multă violență fizică, verbală, ură, umilință, sărăcie și toate acestea mă afectau. Ulterior, mama a decis să rămână singură, doar cu noi, copiii. În toți acești ani, mama nu m-a dat nici la grădiniță, nici la școală.
La un moment dat, s-a gândit să mă dea, totuși, la o școală și am intrat direct în clasa a IV-a. Trebuia să fac ore suplimentare la o altă școală, să pot face față testelor, o dată la trei luni, să pot ajunge la nivelul clasei a IV-a. După școală mergeam și la lucru, împărțeam pliante si plicuri în poștă, să am și eu câțiva bani ca să-mi permit cele necesare. Trăiam de pe o zi pe alta. Nu-mi plăcea viața pe care o duceam, începeam să cresc, gândurile și frica mă copleșeau, mă întrebam ce va fi cu mine după termnarea școlii.
Creșteam într-o familie lipsită de iubire, iar pe mama o vedeam mereu necăjită și apăsată de grijile de zi cu zi. Începusem să pun în jurul meu un scut de apărare printr-o atitudine rece și fără încredere în ceilalți. Mă întrebam: „Mă voi îndrăgosti și eu vreodată? Și dacă da, el mă va iubi? Voi fi eu iubită și prețuită? Voi avea vreodată o familie și un viitor fericit? Ce va fi de viața mea?”
Oarecum eram credincioasă, căci megeam duminicile la biserica ortodoxă, dar nu simțeam nicio schimbare. Credeam că a fi creștin înseamnă să mergi din când în când la biserică. Copil fiind auzisem despre rai și iad și mă întrebam la ce biserică trebuie să merg pentru a ajunge în rai. Viața mergea înainte până într-o zi, când am început să o urăsc. Am decis să-mi pun capăt zilelor. Am avut două tentative de sinucidere. Fiind nemântuită, eram nefericită că nu mi-a ieșit ce plănuisem, că scăpasem cu viață.
Pentru cea de-a treia tentativă mă gândeam la tot felul de metode pe care să le aplic, ca să nu mai pot fi salvată. Urma o duminică și mi-a venit în gând să mă duc la biserică. La final, când preotul a zis să ne rugăm, mi-am plecat capul și am zis în gând „Doamne, dacă Tu exiști, Te rog, ajută-mă! Schimbă-mi viața, fă ca viața mea să conteze, să știu pentru ce trăiesc…” Îi spuneam lui Dumnezeu că dacă până la finele săptămânii nu se schimbă nimic, înseamnă că nu există și pot muri liniștită. Iar Dumnezeu nu m-a lăsat!
Chiar în săptămâna aceea, am primit o invitație de la unul dintre băieții din biserica la care merg acum, Robert la film, și am decis să merg împreună cu sora mea, Noemi. La rugăciunea de la final, am răspuns invitației lui Dumnezeu de a mă împăca cu El, căci mi-am amintit că I-am cerut să-mi răspundă dacă există. A fost prima oară când El mi S-a descoperit într-un mod personal, când am înțeles că El mă iubește si vrea să renunț la trecutul meu în schimbul unei vieți noi. M-am întors la Dumnezeu la 17 ani, era o seară de sâmbătă, o zi din noiembrie. De atunci El continuă să lucreze în viața mea, să mă binecuvânteze și pot spune că El mi-a dat înapoi anii trăiți fără speranță. A transformat totul într-o viață plină de pace și bucurie alături de un soț iubitor.
Mulțumesc, Doamne, că m-ai mântuit! Mulțumesc, Robert, pentru invitație!
Casa Olarului Cluj-Napoca 