Numele meu e Cristian Lungu. Am 23 de ani și sunt mântuit de la vârsta de 19 ani. Am copilărit într-o familie numeroasă și săracă, iar visul meu de adolescent a fost să scap de sărăcie, visând să plec în altă țară pentru a face bani…acesta era singurul lucru cu care eram de acord cu părinții mei, căci i-am urât toată copilăria mea…Stăteam toată ziua pe terenul de fotbal, era singurul lucru care mă făcea fericit și mă ajuta să uit de problemele din familie…iar noaptea jucam jocuri de noroc, eram dependent de pariurile sportive, singurii și puținii bani pe care îi aveam, îi pierdeam la jocurile de noroc.
Mă învârteam în același cerc vicios de ani de zile, crezând că așa îmi e mie scris, că nu am niciun scop în viață…am vrut de multe ori să îmi iau viața, pentru că nu eram fericit și nu mă bucuram de viață…dar îmi era frică să o fac.
La 19 ani, hotărâsem să plec în Spania să muncesc, trebuia să plec cu o soră de-a mea, ea
asigurându-mi tot parcursul până acolo…dar un fost coleg din liceu a insistat să mergem la Cluj să ne luăm permisele de conducere și să plecăm împreună în Anglia…și am ales să merg cu el.
Am ajuns la Cluj un pic mai devreme decât covid-ul, i-am luat-o înainte…începusem cursurile
pentru condus, dar în perioada aceea a început și pandemia de covid, așa că nu am mai putut continua orele de șofat. Am crezut că pandemia îmi încetinește destinul, pe care ușor-ușor mi-l făcusem eu însumi…un destin îmi fac și eu, și și acela este oprit de un virus. Și pe lângă destinul meu oprit, pandemia a făcut mulți oameni să fie “liberi” …liberi de contract, căci multe firme s-au închis… și am crezut că fără destinul meu, creat de mine, din cauza pandemiei nu o să mai am nimic…dar pandemia m-a ajutat…am rămas în Cluj și L-am descoperit pe Dumnezeu. Am fost chemat cu puțin timp înainte de a începe pandemia, la biserică…am mers în pantaloni scurți și restul oamenilor erau îmbrăcați cu costum. Credeam că mă dau afară că nu m-am îmbrăcat frumos…
Dar toți oamenii m-au acceptat și mi-au spus de Dumnezeu…și apoi am înțeles că Dumnezeu avea un destin mai mare pentru mine decât destinul pe care mi-l creasem eu, dacă eram dornic să accept. Să accept jertfa lui Isus pentru mine si să Îl accept pe El în viața mea. Asta pentru că prima dată, El m-a acceptat pe mine, așa cum sunt, mi-a dat un scop, și m-a iubit…
Apoi pandemia a fost unul dintre factorii care au schimbat viața mea…m-a făcut să mă apropii de Dumnezeu mai mult, să Îl descopăr, să Îl văd cum e El cu adevărat, să experimentez o viață plină de binecuvântări alături de Dumnezeu. Acum nu mai joc jocuri de noroc. El a schimbat inima mea, acum îmi iubesc părinții, iubesc oamenii, îmi iubesc viața, mă bucur de ea și de binecuvântările pe care le primesc de la Dumnezeu, la locul meu de muncă, în relațiile pe care le am, în biserică de asemenea.
Am o liniște interioară, și privesc spre viitor, spre un viitor de mână cu Dumnezeu și până în eternitate lângă Dumnezeu.
Casa Olarului Cluj-Napoca 