Autor: Dan Dubei

„În bisericile noastre, credem că Dumnezeu a lăsat conducerea în mâinile bărbaţilor. Poţi să păşeşti în oricare dintre bisericile noastre şi să vezi că sunt la fel de mulţi bărbaţi convertiţi ca şi femei. Dumnezeu vrea ca bărbaţii să se ridice, să trăiască pentru El şi să stabilească direcţia şi ritmul în care se dezvoltă biserica în raport cu evanghelizarea lumii. Una dintre caracteristicile unice ale părtăşiei noastre este că avem bărbaţi care sunt bărbaţi. Majoritatea dintre voi nu aveţi nicio idee despre cât de rar este lucrul acesta.”

Aceste cuvinte au fost scrise de către pastorul Wayman Mitchell în cartea „PowerLiving”, publicată în 1987. Probabil fondatorul părtășiei noastre nu realiza cât de profetice sunt cuvintele sale. Băieții din ziua de azi suferă de o lipsă totală de încurajare și îndrumare în procesul de descoperire și cultivare a spiritului masculin. Acest lucru este reflectat în creșterea ratelor de abandon școlar și de suicid printre bărbați, mai ales în țările dominate de cultura vestică. Criza de sens își are rădăcinile în abandonarea rolului atribuit de Dumnezeu bărbaților la crearea rasei umane. Acela de lideri, de protectori și de furnizori de hrană.

Tabăra pentru bărbați organizată de Biserica Casa Olarului este organizată anual și se desfășoară într-o zonă muntoasă. Ea își propune să trezească în participanți acest spirit masculin, înăbușit de rutina zilnică, de confort și de tehnologie. Fiind împărțiți pe echipe, pe parcursul unei zile, bărbații trec prin probe care testează rezistența fizică, determinarea, simțul de orientare, dar și camaraderia, înțelepciunea sau iscusința. La sfârșitul zilei, „pipa păcii” care încheie competiția este reprezentată printr-un guylas pregătit de către organizatori. Apoi participanții au ocazia să țină o scurtă predică pornind de la tema anuală a taberei. În acest an, textul a fost ales din Faptele Apostolilor, cu subiectul „Puși deoparte pentru Dumnezeu.”

„Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.”” –  Faptele Apostolilor 13:2

Documentele istorice și dovezile arheologice ne arată că, indiferent de religie, cultură sau poziția geografică, toate civilizațiile umane din trecut practicau sacrificii de diferite feluri. În mintea omului modern, acestea reprezintă o relicvă a vremurilor trecute, un obicei barbar și arhaic. Poate că, parțial, această părere este adevărată, dar scopul acestui articol este să explice rolul esențial deținut de jertfe în aceste culturi străvechi. Unele dintre acestea erau departe de a fi barbare și tot ele au pus temeliile inovațiilor tehnologice sau politice pe care noi le-am moștenit și care stau la baza civilizației moderne. Mai mult de atât, încetarea acestor sacrificii sângeroase nu s-a produs de la sine, ci a fost rezultatul unui eveniment în jurul căruia este clădită istoria modernă, o Jertfă Finală.

I. Cuvântul Tatălui

„Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte.” – Geneza 1:3-5

Prima civilizației din istorie este cea sumeriană, apărută în zona semilunei fertile dintre Tigru și Eufrat, zonă numită Mesopotamia. Aici oamenii au făcut trecerea de la viața de vânători-culegători la civilizațiile agrare și apoi la orașele-stat. Printre altele, sumerienii au inventat roata, scrierea, aritmetica, geometria, irigațiile, încălțămintea și berea. Sistemul de scriere sumerian era de tip ideografic, adică un simbol reprezenta un cuvânt sau o idee. Scrierea de tip alfabetică, folosită în ziua de astăzi aproape peste tot în lume, a fost inventată de către popoarele semitice, dintre care făceau parte și evreii. Manuscrisul numit Geneza, care face parte din Tora, cartea sfântă a evreilor, descrie povestea facerii lumii și a primilor oameni. La început, Creatorul separă lucrurile, care până atunci erau haotice, încâlcite, fără sens și le judecă ca fiind bune, apoi le dă un nume și un rol, un scop în rânduiala cosmică. El face aceste lucruri prin Cuvânt, articulând Ființa în existență.

Astfel, în primele trei zile Dumnezeu ordonează Universul creând principiile cosmice (lumina, apa, uscatul) iar în următoarele trei zile le umple cu viață, făcând aștrii, peștii și animalele. Tot în ziua a șasea, oamenii sunt creați purtând chipul Creatorului, cu scopul de a continua și de a desăvârși creația Sa. Dumnezeu a creat principiile cosmice atribuindu-le un nume și un scop, la rândul său  Adam, dă nume animalelor. Primind un nume, ele primesc și un scop în rânduiala omenească, un rol de îndeplinit în Grădina Edenului. Tot așa cum Dumnezeu a separat lumina de întuneric și animalele sunt separate, categorisite și împărțite, după cum zice Geneza „fiecare după soiul lor”. Este o imagine a unei armonii cosmice, în care fiecare ființă are o specializare, un rol de îndeplinit, lucrând împreună pentru realizarea mărețului plan divin.

Primul capitol al Genezei descrie principiile atomice abstracte care alcătuiesc organismul civilizației umane, lucrul care ne separă de animale, anume legătura dintre limbaj(nume) și scop. O piatră este materie primă fără folos, un lucru inanimat, dar atunci când un om observă că este ascuțită și că ar putea fi folosită pentru a sparge oasele unui animal mort pentru a obține măduva plină de nutrienți, piatra primește un nume și un scop nou. Mai departe, atunci când imaginația creatoare leagă această piatră de o creangă de copac obținem prima unealtă din istorie. Mai multe obiecte se îmbină și devin unul singur, unite de un scop și de un nume comun: topor. Atribuirea numelor este procesul prin care au fost inventate primele unelte din istorie și apoi s-a construit civilizația. De aceea anticii credeau că în spatele fiecărui nume, inclusiv a nou-născuților, exista un scop anume, dat de către divinitate.

II. Fiul neascultător

„El a răspuns: „Ți-am auzit glasul în grădină; și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.” – Geneza 3:10

În al doilea capitol al Genezei, primii oameni, Adam și Eva, sunt înfățișați ducând o existență paradisiacă în Grădina Edenului, unde locuiau în prezența lui Dumnezeu și se hrăneau cu roadele pomilor din grădină. Ei primesc de la Creator porunca: „umpleți pămîntul, și supuneți-l”. Supunerea presupune o ordonare a Creației după principiile divine, iar Adam este responsabil pentru această sarcină. Precum Dumnezeu, el separă sau alege lucrurile pentru a le da un nume și un scop, drept urmare aducând ordine și stabilitate. A doua sarcină este umplerea pământului, Eva fiind responsabilă pentru această parte. Rolul ei este cel mai bine simbolizat prin naștere dar poate reprezenta și o perspectivă sau o idee nouă, femeile fiind mai empatice prin natura lor, mai deschise către nou. Prin aceste lucruri ordinea stabilită de Adam se înnoiește sau se reîmprospătează.

Membrii cuplului originar aveau roluri complementare, fiecare primind câte un atribut divin: Adam aduce ordine iar Eva aduce viață. Împreună reprezintă cuplul preoțesc care îl reprezintă pe Dumnezeu înaintea Creației, dar reprezintă și Creația în fața Creatorului. Astfel, Edenul reprezintă primul templu din istorie, fiind un microcosmos pentru macrocosmosul templului cosmic creeat de Dumnezeu. Zona sacră din acest templu este marcată de cei doi copaci: pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului. Rodul acestor pomi le era interzis oamenilor, Dumnezeu avertizându-i că vor muri dacă vor gusta din pom. 

Majoritatea tradițiilor evreiești și creștine sunt de acord că oamenii urmau să primească această cunoaștere când ar fi fost pregătiți să asimileze aceste cunoștințe într-un mod sănătos pentru ei. Însă, Eva a văzut că pomul era „de dorit ca să deschidă mintea cuiva”. Lăsându-se înșelați de șarpe care le-a zis că, mâncând fructul interzis, vor deveni ei însăși ca Dumnezeu, oamenii aleg să culeagă roadele, sau să suporte consecințele cunoașterii binelui și răului. Orbiți de dorință, ei nu au luat în seamă avertizarea Creatorului, crezând că știu mai bine decât acesta. Făcând acest lucru ei s-au plasat în proprii lor ochi deasupra lui Dumnezeu.

Cunoașterea binelui și răului a venit cu o conștientizare a proprei „goliciuni”, un simbol al vulnerabilității și al mortalității. Această realizare aduce un sentiment de rușine și de frică, care îi determină să se ascundă de fața Creatorului. O dată cu distingerea conceptelor de bine și rău, oamenii au căpătat abilitatea de a atribui valoare lucrurilor, să le judece ca bune sau rele. Atunci când un lucru este plasat pe scara valorilor, este pus în raport sau comparat cu alte lucruri. Astfel, după păcat, oamenii și-au dat seama cât de josnici sunt în comparație cu Dumnezeu, binele absolut. Realizarea propriilor lipsuri față de un ideal transformă acel ideal într-un judecător. Perfecțiunea idealului arunca lumină și scoate în evidență defectele umane, ceea ce îi face pe oameni să se depărteze de acel ideal. Consecința depărtării de Dumnezeu, sursa binelui, este săvârșirea altor păcate. În loc să își asume greșeala, Adam dă vina pe soția sa, care i-a oferit fructul, iar Eva, la rândul ei aruncă păcatul pe șarpele care a mințit-o. Astfel, omenirea intră într-un ciclu al răului, fiecare oscilație a acestui ciclu îi depărtează mai mult de paradis și de prezența divină.

O dată cu cunoașterea binelui și răului, orice lucru are o anumită valoare pentru om, drept urmare acel lucru are și un preț, adică trebuie plătit. Așadar, când un rău este săvârșit, vine automat și compulsia de a plăti acel rău, pentru a restabili echilibrul. Această compulsie, fie că se manifestă ca frică care macină inima celui care săvârșește greșeala sau ca nevoie de răzbunare care macină inima celui căruia i s-a greșit, are potențialul de a porni un ciclu vicios care duce la moarte. De aceea pentru a restabili echilibrul, pentru a restabili legătura cu divinitatea, cel care a săvârșit păcatul aduce ca jertfă ceva din ce este al lui. Când cineva este dispus să renunțe la ceva prețios de-al lui pentru a vindeca această legătură, demonstrează o părere de rău sinceră pentru ofensa adusă. Însă, ca o prefigurare a planului său, Dumnezeu le oferă oamenilor ceva ce îi aparține Lui, pentru a vindeca consecințele păcatului săvârșit de Adam. Primul sacrificiu din istorie este realizat de Creator, care, pentru a ameliora frica resimțită de oameni după păcat, le oferă acestora piei de animale ca să își acopere „goliciunea”.

Însă revelația propriei vulnerabilități rămâne în conștiința omului iar depărtarea de Dumnezeu se manifestă prin neliniște și îngrijorare pentru viitor. Pentru a liniști această îngrijorare, omul simte nevoia să depoziteze și să pună deoparte hrană, în eventualitatea unor vremuri grele. Adam este blestemat să lucreze pământul, cu „trudă și sudoarea frunții”, în timp ce în Grădină acesta se încredea că Dumnezeu îi va purta de grijă. În Eden, Adam și Eva aveau o relație de cooperare, însă, după cădere, vedem cum această relație se schimbă într-una de dominare, bărbatul „stăpânind” peste femeie. Acesta nu mai ascultă glasul soției sale pentru că odată cu frica și grija pentru viitor, o stare de „urgență” îl stăpânește pe Adam, iar în situații de urgență nu există timp pentru a încerca lucruri noi, soluții testate și sigure sunt necesare.

Consecința cea mai gravă a neascultării este că păcatul a intrat în lume, unde se răspândește precum un virus. De aceea sacrificii regulate sunt necesare pentru a spăla vina adusă de greșelile oamenilor. Ritualul sacrificiului reprezenta o masă de împăcare sau de părtășie între oameni, comunitate și Creator. Când era adus un animal drept sacrificiu, o parte era arsă pe altar ca jertfă pentru Dumnezeu, o parte servea drept hrană pentru preoții care săvârșeau jertfa, iar restul era împărțit între membrii familiei. Sângele, care reprezintă viața, are rolul de a vindeca sau de a curăța inima oamenilor de murdăria lăsată de păcat, care reprezintă moartea. În mod ritualic, fiecare aducea din ce avea mai bun pentru a participa la scopul comun, reprezentat prin identitatea sau numele care îi unește. Astfel se refăceau legăturile rupte și oamenii își aduceau aminte că sunt uniți într-o comunitate care trebuie să colaboreze în armonie pentru binele tuturor.

III. Fiul celui rău

„Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.” – Geneza 4:7

Primul om pe care păcatul pune stăpânire în întregime este fiul lui Adam, Cain. Fiii lui Adam sunt prezentați în fața unui altar aducând fiecare jertfă din roadele muncii lor. Cain este plugar, drept urmare aduce roadele câmpului ca jertfă. Fratele său, Abel, fiind păstor, aduce unul dintre mieii cei mai buni ai turmei sale. Nu este menționat motivul, dar jertfa lui Cain nu este primită de Dumnezeu. Cel mai probabil autorul Genezei a omis intenționat acest detaliu. Poate că acesta nu a oferit ce avea mai bun, sau pur și simplu este vorba despre un eșec fără vină, viața poate fi nedreaptă în acest fel. Poate are legătură cu faptul că a inventat plugul, continuând tradiția de lucrător al pământului începută de tatăl său. Însă inovațiile nu sunt primite sau apreciate de la început de comunitate, pentru că rezultatele lor nu sunt încă testate pe termen lung.

În această situație, Cain putea să persevereze în eforturile sale, având credință că într-un final acestea vor aduce roade. Însă el pune orgoliul său deasupra deciziei lui Dumnezeu și alege să îl omoare pe fratele său, pentru că succesul acestuia îi amintește de eșecul personal. Odată cu fratele său, ce putea fi un model care să-l îndrepte spre țintă, Cain își sacrifică propriul ideal, se pune pe sine deasupra binelui absolut. Jertfa plăcută lui Dumnezeu este aceea în care oamenii oferă ce au mai bun pentru El și pentru ceilalți, pentru binele comunității. Opusul acestei jertfe este sacrificarea celorlalți pentru binele propriu. Acesta este un sacrificiu adus diavolului, Cain fiind numit de apostolul Ioan „al celui rău”.

Ciclul început prin neascultare și perpetuat prin frică îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, apoi pune stăpânire peste inima sa și se manifestă în exterior. Mândria duce la invidie, căci mândria crede că este mai presus de toate și nu acceptă când altcineva are mai mult succes. Păcatul se răspândește atunci când oamenii plătesc răul prin rău, pornind ciclul fricii în comunitate. Frica îi desparte pe oameni, se transformă în suferință, apoi în ură, iar într-un final, moartea se răspândește în toată comunitatea. Unul dintre urmașii lui Cain, Lameh, declară: „Am omorît un om pentru rana mea, și un tînăr pentru vînătăile mele.” Cuvântul „diavol” este etimologic grecesc și provine din verbul care înseamnă „a diviza” sau „a calomnia”. Dacă Dumnezeu separă lucrurile pentru a colabora în armonie, fiecare având rolul său în cosmos, spiritul celui rău caută să despartă oamenii prin minciună și dușmănie iar apoi să îi separe pe aceștia de Dumnezeu.

Drept urmare a crimei sale, pământul refuză să mai dea rod pentru Cain, iar acesta fuge în lume și zidește primul oraș din istorie. Zidurile orașului sunt tot un simbol al separării, îi separă pe cei dinăuntru de cei din afară, creează antagonism între „noi” și „ceilalți”. „Lista regilor sumerieni”, un text găsit de arheologi în Irak, pe tăblițe vechi de peste 4000 de ani, menționează Eridu ca fiind primul oraș din istorie, în Geneza acesta este numit Irad(fugar), după nepotul lui Cain.

Putem deduce că autorul Genezei vedea civilizația sumeriană ca fiind formată din urmași ai lui Cain. Textul descrie cum acești urmași descoperă metalurgia și inventează armele, pe care le folosesc ca să stăpânească peste semenii lor. Vedem același tipar, dinspre interior spre exterior, păcatul înrobește inima omului, ceea ce rezultă într-o relație de dominare a bărbaților asupra femeilor. Adam stăpânește peste Eva iar același Lameh, urmașul lui Cain, este primul poligam, având două soții: Ada(ornament) și Țila(umbră). Într-un final, oamenii se organizează în regate care jefuiesc comunitățile agrare și iau proprii semeni drept sclavi.

Regatele păgâne din vechime vedeau în celelalte popoare niște resurse, care puteau fi devorate sau folosite pentru satisfacerea nevoilor proprii. Astfel, ei perpetuează păcatul lui Cain, care l-a sacrificat pe fratele său Abel, pentru binele propriu. Între păgâni și zeii lor capricioși era o relație de dominare și folos reciproc. Pentru ei sacrificiile erau o tranzacție cu zeii, aceștia obțineau hrană și le ofereau oamenilor în schimb favoruri. Un istoric din vechime descrie un episod în care romanii au pierdut o bătălie importantă, deși aduseseră sacrificiile necesare. Drept urmare, aceștia s-au adunat să arunce cu pietre în templul zeului.

În „Iliada” este descris războiul troian, care a avut loc la sfârșitul Epocii de Bronz. Pentru a obține vânt favorabil ca să traverseze marea cu flota sa, regele grecilor, Agamemnon, trebuie să o îmbune pe zeița Artemis. Pentru a obține favorul zeiței, Agamemnon o sacrifică pe fiica sa, Iphigenia. Sacrificiile umane erau un lucru normal printre popoarele păgâne din vechime. Din moment ce zeii pe care îi slujeau erau atât de cruzi, concluzia logica pentru păgâni era că așa funcționează realitatea, cel puternic are tot dreptul să stăpânească și să se folosească de cei mai slabi.

IV. Tatăl credinței

„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” – Geneza 22:18

Din cauza distrugerii semănate de urmașii lui Cain, degradarea omului ajunge la apogeu, putreziciunea și decadența morală au adus iadul pe pământ. Însă Dumnezeu a pregătit un plan pentru răscumpărarea omului din robia păcatului, această boală care a schimonosit chipul divin pus de creator în inima ființei Sale favorite. Avraam este chemat de Dumnezeu să părăsească Ur, un oraș aflat în mijlocul Imperiului Sumerian, să renunțe la siguranța și la confortul civilizației produse de urmașii lui Cain. Avraam face acest pas punându-și speranța în promisiunea făcută de Dumnezeu, anume că va avea un fiu și că va deveni tatăl multor popoare, în ciuda faptului că nevasta sa, Sara, era infertilă, iar Avraam avea 75 de ani.

El își trăiește restul vieții ca păstor nomad, viață care se asemăna cu cea din Grădina Edenului. Ducând o viață de nomad el este nevoit să aibă credință că Dumnezeu îi va purta de grijă și va asigura hrană pentru familia și pentru turmele sale. Povestea vieții lui Avraam, numit și „tatăl credinței”, este constituită dintr-o serie de încercări prin care Dumnezeu îl pune. Prin aceste încercări Dumnezeu îl învață să aibă încredere în El și în chipul divin din inima celorlalți oameni. În timpul călătoriilor sale, Avraam oferă ospitalitate unor străini, pe care îi primește în cortul său și le oferă un vițel din turma sa drept hrană. Atunci, cei 3 se dezvăluie ca fiind mesageri divini, iar promisiunea făcută lui Avraam este repetată și întărită.

Dacă frica alimentează ciclul păcatului care l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, credința alimentează ciclul iubirii, care vindecă sufletul și restaurează imaginea divină din inima omului. Atunci când ne deschidem casa sau sufletul în fața unui străin acționăm în credință, avem încredere că există ceva bun în acea persoană care o va determina să trateze gestul cu tandrețe și să răspundă similar. Astfel inițiem un ciclu pozitiv care apropie cele două persoane din ce în ce mai mult. Se stabilește o relație de încredere și iubire, în care fiecare se va simți în siguranță în preajma celuilalt. Frica dezbină, iar credința unește.

Un alt episod important este povestea sacrificiului lui Isaac. Avraam trăia într-o lume patriarhală prin excelență, cel mai important lucru pentru un bărbat era să aibă un băiat care să  ducă mai departe numele și tradițiile strămoșești. Atât de fierbinte era dorința de a avea urmași, încât a fost dispus să își pună credința într-o promisiune șoptită și să părăsească siguranța civilizației pentru a obține acest lucru. 

Într-un final, Dumnezeu Își ține promisiunea și nevasta lui Avraam, Sara, naște un băiat care primește numele Isac. Însă Dumnezeu îi testează credința lui Avraam o ultimă dată, să vadă dacă iubea destinul dorit, de „tată al popoarelor” mai mult decât pe Dumnezeu, și îl cere pe Isac ca jertfă. Când Avraam ajunge pe munte și este gata să ducă la bun sfârșit ritualul, un înger îl oprește și îi oferă în schimb un berbec în locul lui Isac. Prima lecție a acestei povești pentru Avraam și urmașii lui este că Dumnezeu nu va cere niciodată sacrificii umane, precum zeii păgâni.

A doua lecție este că nu doar sacrificând alte persoane săvârșim păcatul lui Cain, facem asta de fiecare dată când punem mai mult preț pe satisfacerea unor dorințe personale pe care le putem obține printr-o persoană decât pe persoana respectivă. Când lăsăm să se întâmple acest lucru, acea persoană nu devine decât un obiect al dorinței, există ca să slujească nevoilor noastre, iar iubirea devine egoism. 

Deși Avraam îl iubea pe Isac, probabil punea preț mai mult pe destinul mult dorit “de tată al popoarelor”, băiatul său fiind un mijloc prin care își îndeplinea această dorință. Dumnezeu a cerut jertfirea lui Isac pentru a-l obliga pe Avraam să detroneze această dorință, care avea întâietate în inima sa. În momentul în care îngerul a oprit mâna lui Avraam, acesta l-a primit înapoi pe Isac într-un mod în care nu îl „avea” înainte. Ca pe un fiu preaiubit și un suflet prețios, nu doar ca pe un urmaș. Povestea lui Isac ne arată că ascultarea de Dumnezeu înseamnă să ai pentru alții o dragoste care renunță la interesele personale, o dragoste care se leapădă de sine.

Dacă iubești pe cineva lasă-l să plece.

V. Fiul lui David

„Nu zice Scriptura că Hristosul are să vină din sămânța lui David, și din satul Betleem, unde era David?” – Ioan 7:42

2000 de ani mai târziu urmașii lui Avraam au ajuns într-adevăr un popor numeros, o națiune, precum a promis Dumnezeu. Însă țara se afla sub ocupația Imperiului Roman, mașina de război infernală a acestora, mărșăluind din Peninsula Italică, a ajuns până în inima Mesopotamiei. Imperiul Roman era doar ultimul dintr-o înșiruire de imperii care au stăpânit zona. Între sumerieni și romani, Asiria, Babilonul, Persia și Grecia au dominat pe rând ținutul dintre Tigru și Eufrat, fiecare cucerind în mod sângeros regiunea de la imperiul predecesor. La originea întemeierii Romei stă mitul uciderii lui Remus de către fratele său Romulus, aceștia fiind fii ai lui Marte, zeul agriculturii și al războiului. Era clar pentru evrei că spiritul lui Cain anima expansiunea Imperiului Roman, ca și a celorlalte imperii.

Studiind scripturile învățaților din vechime și calendarul lăsat de profetul Daniel, evreii așteptau cu înfrigurare venirea lui Mesia. Acesta era un conducător promis de către divinitate, din genealogia regelui David, băiatul păstor care se lupta cu fiarele pentru a salva oile din turma sa. Mesia, sau Unsul Domnului urma să conducă armatele lui Dumnezeu împotriva urmașilor lui Cain. După înfrângerea acestora El va aduce pacea peste tot pământul, proclamând eliberarea captivilor și alinând suferințele celor slabi.

În aceste vremuri pline de frământări și de neliniște, un tânăr predicator itinerant străbate ținutul Levantului din Galilea până în Ierusalim propovăduind venirea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu, o împărăție a păcii, a dragostei și a fericirii. Pe parcursul călătoriilor sale, Acesta vindecă în mod miraculos bolnavii, de fiecare dată aceste vindecări sunt legate de o declarație de iertare a păcatelor. Dar evreii știau că doar Dumnezeu poate ierta păcatele, așa că șoapte și acuzații de blasfemie ajung la urechea liderilor religioși din Ierusalim, înainte ca tânărul predicator să intre în oraș. 

Ajuns în capitală, El este primit triumfal de mulțime, care îl aclamă ca Fiul lui David, un titlu rezervat pentru Mesia. În templu, El îi acuză pe acești lideri religioși de corupție și anunță că va distruge templul și îl va reclădi în 3 zile. Preoții pun la cale un complot și mituiesc unul dintre urmașii săi pentru a-L aresta în timpul nopții, astfel evitând o eventuală răscoală a mulțimii. Este adus în fața Marelui Preot, Caiafa pentru a da socoteală, aici este acuzat de blasfemie și autodesemnarea titlului de Mesia, care îl făcea un pericol pentru ocupația romană. Deși nici o acuzație nu poate fi dovedită în mod clar, Caiafa ia o decizie politică, pentru a evita o revoltă și retalierea romană.

Tânărul predicator este torturat și crucificat, împreună cu doi tâlhari, în ziua Paștelui evreiesc, sub ovațiile aceleiași mulțimi care i-a oferit o primire fastuoasă în oraș. Toți cei apropiați Lui Il părăsesc, imaginea pe care o aveau în minte legată de Mesia nu se potrivea cu Omul bătut și umilit în fața mulțimii. Ultimul act pe care îl face înainte să-și predea duhul în mâinile lui Dumnezeu este să se roage pentru iertarea celor care L-au torturat, batjocorit și ucis. „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Iertarea câștigată prin jertfa Sa imaculată, curăță omenirea de murdăria păcatului. Jertfele de vină nu mai sunt necesare pentru a restabili legătura cu Dumnezeu, pentru că sângele Său sfânt a curs pentru a curăți lumea o dată pentru totdeauna. „Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor.”

Avraam a renunțat la dorința sa egoistă când a fost dispus să-și jertfească fiul pe altarul lepădării de sine. Drept răsplată Dumnezeu Și-a trimis propriul Fiu ca să elibereze omenirea de sub robia păcatului strămoșesc, dându-Se pe Sine ca sacrificiu. El reprezintă berbecul care l-a înlocuit pe Isac drept jertfă pe muntele Moria. El este țapul ispășitor asupra căruia ne aruncăm păcatele, bătut, batjocorit și ucis pentru vina noastră. El este mielul de Paște, care semnifică eliberarea din robia egipteană și cruțarea întâilor născuți evrei de către îngerul morții. Trupul lui este masa de împăcare între oameni, comunitate și Dumnezeu. „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi”.

Traducerea din greacă a rugăciunii Tatăl Nostru zice: „și ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri.” Prețul a fost plătit, iar pentru iertarea păcatelor este nevoie doar de credință și de o părere sinceră de rău. Iar credința într-un Dumnezeu care S-a întrupat și apoi Și-a dat acel trup ca jertfă pentru a sterge murdăria păcatului de pe sufletul omului face iertarea celor care aduc ofensă mult mai ușoară. Dragostea Sa curge de pe cruce și vindecă pe oricine se apleacă în fața jertfei Sale.

El este Mesia, Unsul Domnului, Împăciuitorul, Regele regilor, Isus Hristos.

VI. Fiul Omului

„Ci oricine vrea să fie mai mare între voi trebuie să devină slujitorul vostru, iar cel ce vrea să fie primul între voi trebuie să devină sclavul tuturor. Căci Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” – Matei 20:26-28

Hristos a venit să învingă adevărații dușmani ai omenirii: păcatul și moartea, iar planul de răscumpărare al lui Dumnezeu îi includea și pe urmașii lui Cain. După învierea și înălțarea Sa la cer, ucenicii Lui, umpluți cu Duhul Sfânt, au început să predice vestea cea bună, adică victoria asupra morții și păcatului. În Antichitate atunci când un rege câștiga un război, acesta trimitea un mesager care să ducă vestea supușilor săi, înainte ca regele să sosească, împreună cu restul armatei. Acești mesageri se numeau “cei care poartă vestea cea bună” sau în greacă „evangheliști”. În mod normal păgânii nu erau deranjați de apariția unui nou zeu alături de multitudinea deja existentă în panteonul lor. Însă mesajul predicat de ucenicii lui Isus era atât de radical și de puternic, încât aceștia au suferit persecuții oriunde au predicat. Unsprezece dintre cei doisprezece au murit sub tortură pentru credința lor, urmând modelul Celui care i-a eliberat.

Deși Ierusalimul a fost distrus din temelii în anul 70 de către romani ca urmare a unei revolte și în ciuda persecuției pe care au îndurat-o creștinii în primele secole, credința în Hristos cel răstignit s-a răspândit ca focul pe toată întinderea Imperiului Roman. Primul împărat roman care s-a convertit a fost Constantin cel Mare în jurul anului 312, iar Teodosie I a fost cel care a proclamat creștinismul ca religie oficială a imperiului. Spiritul lui Cain a fost fugărit din sufletul Europei. Însă un sistem clădit pe lăcomie, oprimarea celor slabi și folosirea lor ca resurse nu putea sa supraviețuiască după ce valorile sale s-au schimbat în mod radical. În 476 liderul germanic Odoacer a pornit o revoltă în imperiu și l-a detronat pe împăratul Romulus Augustulus, eveniment care marchează căderea Imperiului Roman de Apus.

Această perioadă marchează tranziția sistemului agricol bazat pe sclavi la cel bazat pe servi. Aceștia nu mai erau considerați proprietate, dar erau legați de pământul pe care îl munceau, trebuind să plătească o parte din roadele câmpului ca tribut pentru stăpânul care deținea pământul. Eventual aceste taxe au fost limitate de autoritățile religioase pentru a proteja servii, invocând prohibiția biblică a împrumutului cu dobândă, pământul considerându-se a fi împrumutat de către stăpân servilor. După câteva generații, aceștia primesc pământul unde locuiau și pe care îl lucrau. Încet, dar sigur, cursul istoriei se îndreaptă către o lume liberă, în care fiecare are dreptul la proprietate și la educație.  

În 1215, în Anglia, a fost emisă Magna Charta Libertatum sau Marea Cartă a Libertăților, primul model de declarație a drepturilor omului. În document se declară pentru prima dată în istorie că regele nu este deasupra legii. Tot aici se afirmă dreptul fiecărui om la o judecată imparțială și dreptul de a deține proprietate. În această perioadă au fost construite primele spitale publice din istorie, urmând modelul mănăstirilor creștine. Călugării din aceste mănăstiri duceau o viață dedicată studiului și apropierii de Dumnezeu, de aceea mănăstirile au devenit locuri de refugiu pentru călători, oferind ajutor medical nevoiașilor și adăpost pentru copii orfani sau bătrânii care nu își mai puteau purta de grijă.

Tot în aceste mănăstiri au fost păstrate scrierile învățaților din vechime, călugării transcriau și studiau aceste documente scrise de păgâni, pentru a fi puse în slujba lui Hristos. Aceste școli monastice au inspirat construirea primelor universități din Europa. În aceste locuri s-au pus bazele chimiei, pe baza cunoștințelor învățaților chinezi, s-a făcut progres în matematica, prin adopția numeralelor arabe și s-au avansat mijloacelor de navigație, pe baza tehnicilor vikinge. Călugării din Bizanț au păstrat scrierile filosofilor greci, care apoi au ajuns, o dată cu expansiunea islamică și în Europa de Vest. Aici au fost folosite pentru a avansa astronomia, medicina, algebra și geometria. Aceste cunoștințe au fost apoi folosite în comerț și arhitectură.

Euclid, născut în anul 300 înainte de Hristos, a fost cel mai priceput matematician al Antichității Greco-Romane. Prima sa axiomă postulează ca, două lucruri care sunt egale cu al treilea lucru, sunt de asemenea egale între ele. Axioma este o afirmație care este evidentă prin ea însăși, care nu necesită demonstrație. Dar grecii nu credeau într-o origine comună a oamenilor, drept urmare, nu credeau că aceștia sunt egali. Tradiția iudeo-creștină a fost cea care a instilat în inima Europei credința că avem toți aceeași origine, ne tragem din Adam, făcut după chiul Creatorului. Dacă două lucruri sunt egale cu al treilea, înseamnă că sunt de asemenea egale între ele.

Chiar dacă învățații greci au făcut descoperiri importante în antichitate, ele nu ar fi dus nicodată la progresul social care a avut loc în Europa creștină. Societatea greco-romană era dependentă de sclavii luați de la alte popoare în război, inovațiile adevărate nu ar fi fost necesare într-o lume în care elitele se puteau baza pe sclavi ca să îndeplinească sarcinile grele. Mai târziu, în epoca pre-modernă, interzicerea prin lege a sclaviei a pornit tot de la gânditorii creștini, care nu puteau reconcilia ideea că toți suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, cu faptul că sclavii erau considerați suboameni, fără voință proprie.

Prin moartea Sa, a devenit arhetipul jertfei și lepădării de sine, în supunere față de Tată. Prin viața pe care a dus-o, Isus a fost prototipul liderului care dă tot ce are pentru a-i ajuta pe cei care Îl urmează. Unul dintre ultimele lucruri făcute împreună cu ucenicii Săi înainte să fie arestat, a fost să le spele picioarele, un gest cu mare însemnătate simbolică. Principiul liderului care slujește celor pe care îi conduce este principiul care a întors istoria umanității cu 180 de grade, înapoi către Dumnezeu. Titlul de slujitor public sau ministru, din civilizația vestică, își are originea în acest principiu predicat și practicat de Isus. 

Într-un final, emanciparea și educația femeilor nu ar fi fost posibilă fără exemplul lui Isus, care a încurajat-o pe Maria să stea împreună cu ceilalți ucenici care ascultau învățăturile Sale. Isus S-a arătat prima dată în trupul Său de slavă, după înviere, unor femei. Mărturia femeilor nu era considerată demnă de încredere în fața tribunalelor din vechime, de aceea ucenicii nu le-au crezut pe cele două, însă au fost apoi smeriți de apariția lui Isus în mijlocul lor. Păcatul a intrat în lume prin Eva, care a văzut că pomul interzis „era de dorit”, și prin Adam care a mâncat din el, săvârșind păcatul neascultării. Isus Și-a învins dorința și a dus o viață perfectă, în ascultare deplină față de Dumnezeu, de aceea, jertfa și exemplul Său au restabilit relația de colaborare și complementaritate dintre bărbat și femeie. Vocea fiicelor Evei este din nou acultată datorită încurajării lui Hristos: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat!“. Blestemul păcatului este rupt și Omul poate trăi din nou ca în Grădina Edenului, în prezența lui  Dumnezeu. Ca pentru orice boală gravă însă, a fost nevoie de un timp îndelungat pentru vindecare.

Hristos a fost denumit de apostolul Pavel noul Adam(Om), iar prin El putem deveni și noi oameni noi.

VII. Copii ai Cuvântului

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu…Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” – Ioan 1:1,14

Autorul Genezei descrie cum Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul care separă ce este bun, atribuind un nume și un scop pentru fiecare lucru creat. Apoi, Adam, reprezentant al Creatorului pe pământ continuă lucrarea Sa și dă nume animalelor. Am explicat legătura dintre nume și scop la începutul acestui articol și cum limbajul a contribuit la crearea lumii și civilizației. A existat o linie de gânditori greci care, studiind principiile naturii create de Dumnezeu, au ajuns la concluzii similare. Singurul dintre cei doisprezece apostoli care nu a fost ucis pentru credința sa, Ioan, apostolul preaiubit, a fost exilat în insula Patmos, aparținând Greciei de astăzi. Aici, acesta a studiat scrierile înțelepților greci și, ghidat de Duhul Sfânt, a găsit tipare similare cu cele ale tradiției din care se trăgea, în gândirea acestor filosofi. Ioan este cel care pune accent în scrierile sale pe faptul că Isus este întruparea Cuvântului folosit de Dumnezeu pentru a crea lumea, așa cum este descris în primul capitol al Genezei.

Grecii foloseau termenul „logos”(cuvânt, sens, plan) ca să descrie un concept similar. Primul dintre ei a fost Heraclitus, el folosește cuvântul „logos” ca să descrie tiparele din univers care au o anumită ordine, un sens. Pentru că aceste tipare au o ordine înseamnă că putem studia și rândui lucrurile care aparțin unui anume logos, care sunt reunite sub același tipar. După cum spune autorul Genezei „fiecare după soiul lor”. De aici avem denumirea științelor care studiază diferite domenii: bio(viață)-logie, antropo(om)-logie, geo(pământ)-logie etc. Mai târziu, filosofii stoici au ajuns să vadă în noțiunea de „logos” nu doar o structură inerentă a lucrurilor, ci mai mult ca pe o forță vie, activă. Ei vorbeau despre logos ca fiind un principiu care aduce ordine, existând în toate lucrurile și animându-le în mod pozitiv, ei aseamănă logosul cu o sămânță care aduce viață din neînsuflețire.

Apoi, Platon credea că există o lume a formelor, a ideilor în care aceste tipare ale lucrurilor materiale existau într-o formă perfectă, o lume a logosurilor sau a spiritelor. În concepția sa, obiectele materiale sunt doar o imitație deficientă a acestor forme. El credea că aceste tipare reprezintă esența nonmaterială a acestor obiecte, spiritul lor. De exemplu, există multe mese pe lume, dar forma sau tiparul meselor este centrul din care izvorăsc toate mesele. Platon credea că lumea formelor este lumea adevărată, fiind sursa din care realitatea materială își are originea. Asta din cauză că, oricât am încerca, nu vom putea construi niciodată o masă cu adevărat perfectă sau nu vom putea trasa un cerc ideal. De aceea școala filosofică rezultată din această gândire, gnosticismul, este caracterizată printr-un dispreț pentru lumea materială, considerând cerul sau lumea formelor adevărata realitate.

Filo din Alexandria a fost un iudeu elenizat care s-a născut cu 25 de ani înainte de Hristos. Din scrierile sale vedem cum vedeau aceste concepte învățații evrei ai acelor vremuri, denumită Perioada Celui De-al Doilea Templu. În Vechiul Testament există sintagma „Dabar-YHWH” adică Cuvântul lui Dumnezeu și este folosit de obicei când Dumnezeu vorbește profeților Săi. În ebraică „dabar” are un sens și mai larg decât în greacă, putând însemna: cuvânt, subiect, concept, cauză, lucru. Profeții primesc un mesaj de la acest Cuvânt, însă din context nu reiese că este vorba doar despre o voce sau un gând. În Ieremia spre exemplu, Cuvântul este descris cum „vine” către profet sau cum „întinde mâna” și atinge gura acestuia. Filo scrie cum acest Cuvânt era considerat o Persoană, un mediator între Creator și celelalte ființe create, spirite sau oameni, Cel care prezidă în Consiliul Ceresc. El era considerat instrumentul prin care Dumnezeu a făcut lumea, fiind prezent la începutul creației.

Dacă legăm acest concept de povestea lui Isus, putem deduce că acest Cuvânt creator, care unește toate scopurile și care este întronat deasupra tuturor ființelor este Cuvântul care se dă pe Sine ca jertfă pentru ca ceilalți să poată exista. Jertfa de sine este principiul care dă viață, care unește lumea materială într-un singur punct, într-un scop și o conectează cu lumea spirituală. Sacrificiul este procesul prin care o mulțime de potențial se unește într-un singur scop, devine un singur trup, căpătând o identitate „superioară”.

În scrierea alfabetică, descoperită de popoarele semitice, dintre care fac parte și evreii, o literă reprezintă un sunet iar mai multe litere se unesc pentru a forma un cuvânt. Astfel literele renunța la individualitate pentru a face parte dintr-o identitate superioară, pentru a exprima un cuvânt, un nume, un scop. O creangă și o piatră ascuțită încetează sa mai fie aceste lucruri, trebuie să se „sacrifice” pe sine ca să participe la un scop comun, sa fie unite într-o identitate superioară lor, cea de topor. Iar forma toporului trebuie să sacrifice perfecțiunea sa „cerească” pentru a se întrupa, să dea voie unui topor imperfect să existe. Altfel zis, din perspectiva unui om, acesta trebuie să sacrifice o piatră și o creangă ca să obțină un topor, iar apoi va trebui sa sacrifice imaginea ideala a toporului, sa ignore defectele uneltei rezultate, pentru a folosi toporul într-un mod practic.

Același tipar se aplică și la oameni, aceștia fiind compuși dintr-o multitudine de impulsuri, de instincte și de dorințe. Toate acestea trebuie să fie supuse identității personale, reprezentată prin nume. Pentru a avea o identitate puternică, orice om are nevoie de un scop în viață, de un ideal. Acest scopul este alcătuit din scopuri mai mici, zilnice, lunare, anuale etc. Aceste scopuri intermediare alcătuiesc o ierarhie a scopurilor și au rolul de aduce persoana mai aproape, pas cu pas către împlinirea scopului final, sau a destinului. Aceste scopuri, oricare ar fi ele, nu pot fi tiranice, trebuie să sacrifice perfecțiunea și să slujească nevoilor trupești, adică să satisfacă într-un mod sănătos toate dorințele supuse. Impulsurile, la rândul lor, trebuie să se jertfească, să se supună scopului și să-l alimenteze. Dacă nu se supun scopului, sau dacă acesta lipsește, persoana respectivă devine înrobită de dorințe, care se vor lupta între ele pentru control, ceea ce duce la o identitate instabilă, fragmentată.

Dacă urcăm mai sus, fiecare dintre membri unui grup trebuie să își sacrifice sinele, sau o parte din el, pentru a fi uniți cu alți oameni într-un scop și o identitate comună (familie, club sportiv, țară etc) Fiecare membru are rolul său specific de îndeplinit în cadrul grupului. Aceste identități au și ele un scop și un ideal, un set de valori. Pentru a participa la acest scop comun membrii grupului trebuie să își sacrifice din timp și resurse, spre exemplu taxele fiind tot un tip de sacrificiu. Pentru a fi parte dintr-o echipă sportivii trebuie să își dedice o parte din timp pentru antrenamente, în același timp trebuie să renunțe la unele obiceiuri nesănătoase care ar afecta scopul comun și armonia din grup. Dacă fiecare din grup face sacrificiile necesare identitatea comună devine mai puternică. În schimb, această identitate oferă înapoi către membri diferite avantaje care nu ar fi putut obținute de aceștia când erau singuri (un sentiment de apartenență, protecție, infrastructură etc).

Fiecare grup trebuie să sacrifice perfecțiunea idealului pentru a supraviețui și pentru a crește, primind membri noi, care sunt mai departe de ideal. De aceea grupul are o ierarhie, cei din vârful ierarhiei fiind cei care sunt cel mai aproape de scop, de ideal. Liderul este un reprezentant sau o „întrupare” a identității „superioare”, al idealului. Toate identitățile se unesc și sunt legate de principiul sacrificiului personal și alcătuiesc la rândul lor propria ierarhie, o ierarhie a ierarhiilor, în vârf căruia se află Isus, întruparea perfectă a lui Dumnezeu, care S-a dat drept jertfă pentru ca noi, imperfecți cum suntem, să putem participa în marele plan divin, în harul și gloria Sa.

Dragostea Sa „curge” din vârf, umple și leagă toată ierarhia într-un mod fractal, de sus până jos pentru că El este în același timp situat cel mai sus dar și cel mai jos în această ierarhie. Este Regele regilor dar a fost crucificat ca un tâlhar, este în același timp Marele preot și jertfa, este cel care a primit toată gloria și slava pentru că a acceptat să fie bătut și batjocorit pentru păcatele altora. După vorbele apostolului Pavel: „El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El.”

---

Sacrificiul este procesul prin care potențialul neactualizat se transformă în realitate practică, devine folositor. De fapt, de fiecare dată când facem o alegere, sacrificăm potențial pentru a crea ceva nou. Spre exemplu, un sculptor vede o bucată de lemn care are potențial să devină orice în mainile sale. Însă acest potențial va trebui sacrificat pentru a obține o operă de artă reală. Un copil visează să ajungă doctor sau astronaut, dar va trebui să sacrifice una dintre aceste două opțiuni, să aleagă o meserie, o specializare. Adam a văzut o mulțime de animale dar a trebuit să aleagă un nume și un scop pentru fiecare, „după soiul lor”. Sacrificiul este un tipar fractal, care se desfășoară pe mai multe nivele și transformă universul dintr-un spațiu haotic și rece într-un loc ordonat și plin de viață, într-o Grădină.

Visul explorării spațiului infinit a fost făcut posibil de către progresul științific, dar acesta nu ar fi putut avea loc decât într-o lume care credea că universul are o ordine intrinsecă, care poate fi studiată. Dezvoltarea și aplicarea metodei științifice nu ar fi fost posibilă fără o credință că toate lucrurile au fost create de o Ființă inteligentă și că studierea tiparelor din univers ne poate face să aflăm mai multe despre acest Creator infinit. Credința într-un Adevăr transcedental a fost în spatele progresului științific, în lipsa acestei credințe, nu există niciun motiv pentru care adevărul și descoperirile nu ar putea fi manipulate ca să servească unor interese sau ideologii umane. Faptul că studiul și inovațiile tehnologice trebuie puse în slujba binelui comun, a vieții, nu este deloc intuitiv fără credința într-un Dumnezeu care a creat lumea, iar apoi a zis că este bună.

Acest lucru este confirmat și în declarația divină „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” Cuvântul tradus ca „potrivit” are și sensul de contrar, adică este vorba despre „un ajutor împotriva sa” sau „un ajutor potrivnic”.

Adam îl reprezintă pe Dumnezeu în fața Creației, el a primit de la El un nume și un scop și apoi, continuând lucrarea divină, Adam dă nume animalelor. Primind un nume, automat acestea primesc și un rol în Grădina Edenului.

Anticii credeau că fiecare nume are în spate o semnificație, un scop. O piatră este un lucru fără scop, materie fără folos, dar dacă un om își imaginează ca ar putea fi folosită drept ciocan, piatra primește un nume nou și un scop. Ea primește un rol în rânduirea omenească, devine folositoare. La fel ne putem imagina povestea domesticirii animalelor. Odată ce primesc un nume, o identitate, ele sunt integrate în comunitatea umană ca și animale de povară, surse de hrană etc. Bineînțeles, scopul primit nu poate fi arbitrar, trebuie să se potrivească cu natura lor. Un leu nu poate deveni animal de companie și o piatră nu poate deveni hrană de exemplu.

Dacă rolul lui Adam este să dea nume animalelor, adică să le vorbească, rolul Evei este opus, adică să asculte ce zic animalele. Așa putem înțelege cum a putut șarpele să vorbească Evei și să o înșele. Rolul atribuit femeii este să îi asculte pe cei fără nume, fără scop sau pe cei nemulțumiți de numele primit. Apoi ea transmite bărbatului ei o perspectivă nouă, și îl provoacă să găsească un nume nou sau un nume mai bun pentru cei străini, care nu fac parte din comunitate. Astfel, Eva este un ambasador al Creației înaintea lui Adam, reprezentantul tradiției și al culturii.

Dacă Adam aduce ordine și stabilitate, Eva aduce o perspectivă nouă, ceva diferit, care are rolul de a înnoi și a extinde ordinea stabilită de Adam, de a lărgi Grădina Paradisului. Însăși actul nașterii reprezintă același principiu, femeia adună materie străină, o integrează în corpul său și creează viață nouă pe care o aduce apoi în familie și în trupul comunitar, unde i se va atribui un nume și un rol.

Procesul artistic poartă același tipar: culori, materiale și concepte străine și fără legătură între ele sunt adunate de artist, care le asimilează în minte și dă naștere unei opere de artă. Arta în sine are scopul de a aduce bucurie, care reînnoiește sufletul omului, iar unele opere de artă au chiar potențialul de a influența societatea și a aduce schimbări la nivel global. De aceea orice act artistic este aproape imposibil fără să ne acceptăm și să ne cultivăm partea feminină interioară pe care fiecare dintre noi o are în măsură mai mică sau mai mare. Mai mult de atât, evoluția individuală, asimilarea de cunoștințe noi necesită deschiderea către o perspectivă diferită. Odată analizată această perspectivă, putem decide dacă merită integrată sau nu în sistemul actual de valori. Lipsa deschiderii către nou va rezulta indubitabil în stagnare și osificarea personală.

Isus Hristos, numit de apostolul Pavel noul Adam, este exemplul uman desăvârșit al acestei armonii între masculin și feminin. El dă nume și scop nou ucenicilor Săi, predică mulțimilor, dar în acel timp stă la masă cu păcătoșii și îi ascultă, îi vindecă pe cei bolnavi și dă viață celor morți.

Să ne integrăm partea feminină poate înseamna să oferim ospitalitate unor străini, precum Avraam, care a primit în cortul său pe cei trei despre care a aflat apoi că erau îngeri; să ne lăsăm câștigați de altruismul imigranților, precum Boaz, un strămoș al lui Isus, care s-a însurat cu Rut, o femeie venită din mijlocul unui popor păgân; poate însemna să ne dăm liber frâu emoțiilor precum David, căruia nu îi era frică să se bucure tumultuos, dar și să plângă în hohote când era cazul. Precum apostolul Pavel, să învățăm să ascultăm și să înțelegem o perspectivă diferită, să încercăm să creăm o punte între culturi, să păstrăm ce este cel mai important (pe Hristos) și să fim deschiși la perspectiva noii generații, în legătură cu tradițiile mai puțin relevante din punct de vedere spiritual.

Mame, surori, soții, iubite, prietene…viața noastră este plină de figuri feminine care ne-au influențat într-un fel sau altul. Fie că este vorba despre dragostea maternă, necondiționată și caldă, un partener de viață la bine și la rău sau o figură frumoasă care trezește în sufletul nostru cele mai nobile aspirații, imbolduri despre care nici nu știam că există înlăuntrul nostru; nu vom putea să înțelegem și să apreciem aceste femei într-un mod adevărat dacă nu învățăm să ne descoperim dinamismul feminin interior. Făcând acest lucru, aceste femei se transformă dintr-un simplu obiect al adorației sau al obsesiei, în persoane reale, pline de viață, cu defecte și calități, perfecte în imperfecțiunea lor. Se vor transfigura dintr-o figură adversă într-un ajutor împotriva noastră.

Războinicul lăuntric

Breasla războinicilor este o constantă universală în societățile umane încă din negurile timpului. Istoria speciei noastre este întrețesută de legendele războinicilor străvechi precum Ahile, de gladiatori, vikingi, samurai, cavaleri sau soldați. Nevoia de a lupta pentru un scop este înscrisă cu litere de foc în codul nostru genetic, mai ales în codul genetic masculin.

Dumnezeu a pus în noi această energie, care ne motivează să înfruntăm obstacolele pe care viața ni le scoate în cale. Razboinicul din noi își afirmă dorința de supraviețuire, de a lupta pentru libertate și pentru a-și apăra teritoriul propriu.

Pentru a scoate la iveală și a tempera această energie este necesar antrenamentul constant, sub îndrumarea și alături de alți războinici. Prin antrenament luptătorii își dezvoltă forța, curajul, îndemânarea, intelectul și cel mai important, stăpânirea de sine. Ei devin mai puternici și mai periculoși atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Având o relație apropiată cu pericolul, aceștia învață să își cunoască propriile limite, să devină mai umili și mai realiști în legătură cu aptitudinile lor. Cel mai important lucru pe care îl poate învăța un războinic este să se cunoască pe sine și, drept urmare, să cunoască lucrurile pentru care merită să lupte.

”Să te identifici ca războinic înseamnă să zici: ‘Sunt responsabil pentru ce se întâmplă în jurul meu’ și ‘Trebuie să fac tot ceea ce pot face ca să construiesc o lume mai bună pentru mine și pentru ceilalți’” – Carol S Pearson

Un războinic matur nu depinde de validare externă și nu luptă pentru a-și glorifica propriul nume. El va lupta în primul rând ca să-și învingă mândria și se va investi pentru un  ideal mai mare decât el însuși. El își supune capacitatea de luptă lui Dumnezeu, unei cauze, unui popor sau unei sarcini.

În povestea lui David și a lui Goliat avem prin Goliat exemplul cel mai bun al războinicului infantil, care luptă pentru propria glorie. În Antichitate exista tradiția duelului între doi războinici aparținând unor tabere inamice pentru a evita vărsarea de sânge inutilă.

Goliat era un uriaș de peste doi metri, având armele și armura făcute din aramă, care era un metal foarte greu de găsit după căderea Epocii de Bronz. Această întâmplare are loc la începutul Epocii de Fier, deci din perspectiva evreilor, dușmanul lor era un uriaș care purta o tehnologie prețioasă, pe care o dețineau doar eroii din legende. El venea în fiecare zi înaintea taberei israelite lăudându-se cu victoriile sale și batjocorind poporul evreu și numele lui Dumnezeu. Din perspectiva războinicul infantil singurul mod în care se poate înălța pe sine este călcând peste alții.

David, deși este doar un flăcău, reprezintă arhetipul războinicului matur. El nu luptă pentru a-și demonstra propria valoare, precum Goliat, ci pentru a apăra o cauză. David este un păstor umil, iar experiența sa de luptător constă în ocaziile în care a înfruntat leii și urșii pentru a-și proteja turma. Auzind insultele rostite de uriaș, el nu acceptă umilința adusă poporului său. David decide să îl înfrunte pe Goliat pentru a salva onoarea lui Israel și pentru a aduce glorie numelui lui Dumnezeu. Înarmat cu o praștie, cinci pietre și cu ajutor divin, băiatul păstor îl doboară pe Goliat și apoi îl omoară cu propria lui sabie.

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de stăpânire de sine.” 2 Timotei 1:7

Mama devoratoare

Fiecare bărbat este chemat de Dumnezeu să fie lider pentru familia sa și să lupte pentru a-i apăra pe cei din jurul său, asemenea lui David. Diavolul a urât dintotdeauna bărbații puternici, care se pot ridica să lupte împotriva tiraniei sale, pentru a-i elibera pe cei fără ajutor. Vedem acest lucru în povestea lui Moise, când Faraon a ordonat uciderea pruncilor de parte bărbătească a evreilor pentru a-i menține pe aceștia în robie. Povestea se repetă pe vremea lui Isus, atunci când Irod, fiindu-i frică că își va pierde tronul, a orchestrat masacrul băieților mai mici de doi ani din jurul Betleemului.

Putem observa acest tipar repetându-se de-a lungul istoriei. Imperiul Otoman cerea un anumit număr de băieți ca tribut în fiecare an. Aceștia erau educați în cultura islamică și supuși unor antrenamente riguroase de tineri pentru a deveni apoi ieniceri. Acești ieniceri erau corpul de elită al armatei otomane și de multe ori, ajungeau să lupte pentru a-și subjuga propriii compatrioți. Atunci când Uniunea Sovietică a ocupat statele din estul Europei, bolșevicii au trimis în lagărele din Siberia toți potențialii lideri și oamenii cu educație, care s-ar fi putut opune regimului.

Diavolul vrea să distrugă vigoarea masculină și spiritul de luptă din societățile pe care le subjugă, pentru a transforma poporul în potențial maleabil, ușor de folosit și de manipulat. În zilele noastre el și-a rafinat metodele și folosește progresul tehnologic împreună cu spiritul epocii moderne pentru a înăbuși potențialul masculin. Fără scop sau direcție, bărbații din ziua de azi au fost transformați într-o generație de consumatori, oameni docili, fără inițiativă și identitate.

Perioada de pace și de prosperitate în care trăim este fără precedent în istoria umanității. Spre deosebire de înaintașii noștri, nu am trecut printr-un război sau o foamete, marele nostru război este un război spiritual. Spiritul masculin care îndeamnă la explorare și la inovație este sufocat de confort. Orice lucru pe care îl dorim este la un click distanță, nimic nu mai necesită efort, antrenament sau studiu constant, care sunt indispensabile pentru formarea unui bărbat.

Dezvoltarea abilităților sociale, elocvența în vorbire și dezbaterile între prieteni, au fost înlocuite de nevoia bolnavă de atenție, specifică rețelelor de socializare, unde nu contează dacă zici ceva bun, ci mai degrabă câte like-uri primești. Curajul și răbdarea necesare pentru a cuceri o fată și a construi o relație bazată pe încredere și pe cunoaștere reciproce, nu mai sunt necesare atunci când cultura modernă îți vinde minciuna unei aventuri rapide pe Tinder sau îți oferă o soluție care nu necesită vreun efort prin intermediul pornografiei. De ce ai pierde timp citind cărți sau învățând abilități noi, acest lucru cere efort și determinare, mai bine stai în fața ecranului și consumi același divertisment ușor de digerat și care nu spune nimic nou de pe Netflix.

În toate aceste exemple este vorba de același tipar, prin care imboldurile naturale sunt satisfăcute prin stimularea plăcerii pe termen scurt. Problema este că această plăcere nu durează decât un moment, fiind imediat înlocuită de o sete pentru următoarea doză. Bineînțeles, cu fiecare doză creierul se desensibilizează la stimuli și o ”porție” mai mare este necesară pentru obținerea aceleiași plăceri. După câteva luni, lucrurile simple precum o zi însorită sau zâmbetul unei fete, care până atunci aduceau bucurie, nu mai au niciun efect. După câțiva ani, toată viața ta este rânduită în jurul nevoii de a hrăni demonul adicției.

Majoritatea tinerilor din ziua de azi își încep ziua și o termină în fața unui ecran, acolo fug când au nevoie de alinare și de sfaturi. În concepția lor, vocea internetului este sursa autorității supreme. Diferențele între acest tip de comportament și ritualurile idolatre ale popoarelor păgâne de acum 3000 de ani sunt foarte puține. Profeții din Vechiul Testament au asociat tot timpul închinarea la idoli cu sclavia. Dependența nu este altceva decât o formă de venerare demonică.

”Există o cale ce pare dreaptă omului, dar la urmă duce spre moarte.” Proverbe 14:12

Pe de altă parte, mișcarea culturală care domină spațiul public din vest este fixată pe războiul împotriva patriarhatului, adică o luptă împotriva autorității masculine. Bărbații se dezvoltă și apoi excelează urmând alți bărbați după care se modelează. Punându-și încrederea în autoritatea acestor maeștri, ei învață prin ascultare și prin imitație o meserie sau abilități noi. Mai mult, astfel, ei devin bărbați competenți, membre de nădejde în trupul comunitar și modele pentru generația viitoare. Tatăl este primul model pentru un băiat, iar apoi, pe parcursul vieții, acesta își alege o serie de figuri paterne care sunt văzute drept exemple.

Dacă dragostea de mamă este vădită și de nestăvilit, dragostea paternă este mai strictă, dar are ca scop corectarea și perfecționarea copilului pentru viitor, atunci când nu se va putea baza pe protecția și pe îndrumarea părinților. Un copil are nevoie de ambele influențe în viața sa, acestea echilibrându-se și completându-se una pe alta. Dragostea maternă oferă afecțiune și protecție, iar cea paternă oferă disciplină, competență și curaj. Abolirea autorității paterne și lipsa modelelor masculine aduc un dezechilibru în societate.

Cultura modernă pune prea mult accent pe empatia maternă, care oferă afecțiune fără întârziere, indiferent de situație și respinge total dragostea paternă, care disciplinează pe moment cu scopul de a întări copilul pentru a deveni o persoană independentă în viitor. Asumarea riscului că durerea de moment poate fi transformată în binefacere pe termen lung, este un lucru profund masculin. Munca asiduă, antrenamentul intens, studiul îndelungat, pericolul înfruntat pe moment, în credința că ar putea duce la o viață mai bună în viitor. Confortul și siguranța civilizației moderne au dus la eliminarea oricărui pericol real pentru oameni. Din această cauză asprimea masculină este văzută ca o relicvă a vremurilor apuse și drept urmare o pornire greșită în mod inerent, în contextul modern.

Carl Jung, psihanalist, ucenic a lui Freud, a observat la unele dintre pacientele sale care erau de obicei mame singure, o tipologie pe care el a numit-o arhetipul mamei devoratoare. Aceste mame, acționând la nivel subconștient din frica de a rămâne singure, tratează în asemenea mod copiii, încât aceștia devin dependenți de ea. Dorind să îi protejeze de orice pericol, ea nu își dă seamă că le va înăbuși dezvoltarea. Le oferă afecțiune și le îndeplinește orice poftă copiilor atâta timp cât aceștia nu o vor părăsi. Un asemenea copil nu are șansa să devină o ființă independentă și capabilă să își poarte singură de grijă. El va rămâne un infant dependent de mamă toată viața sa, aceasta din urmă hrănindu-se cu potențialul copiilor ei.

Cultura acestor vremuri acționează la nivel social asupra băieților precum o mamă devoratoare. Prin siguranța și confortul excesiv în care trăiesc, băieții nu vor deveni niciodată bărbați.

„Căci noi n’avem de luptat împotriva cărnii și sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutății cari sînt în locurile cerești.” Efeseni 6:12

Regele despotic

Copiii care au fost crescuți sub influența unei mame devoratoare nu își vor actualiza potențialul masculin. Acestora le va lipsi încrederea în ei înșiși și nu vor fi în stare să ia decizii hotărâte în legătură cu viața lor. Ei fug de responsabilitate și cedează controlul vieții lor altor oameni sau unor sisteme ideologice. Aceasta este o extremă a spectrului masculin. Însă o extremă o naște pe cealaltă, iar la polul opus se află tiranul. De obicei acești bărbați vor pendula între extreme, în funcție de situație. În spatele fiecărui bărbat neputincios se află un tiran gata să răbufnească și în spatele fiecărui tiran impulsiv se află un băiat speriat.

Scopul tiranului însă este să distrugă și să domine prin forță. El se vede pe sine ca sursă a autorității, de aceea crede că puterea și autoritatea sunt finite și refuză să le împartă cu alții. Nu înțelege că acestea își au originea în Creator și că se înmulțesc atunci când sunt împărțite cu ceilalți. Tiranul refuză să se supună și va lua puterea cu el în mormânt, împreună cu regatul său. Chinuit de narcisism, el nu scapă nicio ocazie să îi asuprească pe cei pe care îi consideră o amenințare, îi vede pe oameni ca pe niște resurse pe care le poate exploata după bunul plac.

În schimb, Isus reprezintă modelul masculin desăvârșit, al liderului care slujește celor pe care îi conduce. El se supune complet voinței divine și, drept urmare, primește autoritate de la Dumnezeu peste omenire. El este Păstorul cel bun care își îndrumă ucenicii, îi binecuvântează și în final își dă viața pentru turma Sa.

Bărbații echilibrați și competenți creează familii puternice, care la randul lor creează comunități și popoare puternice. Până acum puterea era împărțită între toți bărbații dintr-o societate, fiecare fiind lider peste familia sa. Mai multe familii înrudite alcătuiau un clan, condus de un patriarh și mai multe clanuri formau un trib, acestea fiind întrețesute într-o ierarhie naturală.

Dacă regele ar fi manifestat tendințe autoritare, mai mulți lideri intermediari ar fi putut face o alianță pentru a mitiga această situație. La fel, dacă un lider de clan era prea aspru, oamenii s-ar fi putut plânge regelui sau și-ar fi putut schimba apartenența de clan.  Abolirea autorității și responsabilității masculine a eliminat acest strat intermediar și creează un vid de putere în societatea vestică. Istoria ne arată invariabil că subordonarea puterii unei singure autorități va duce la dictatură. O singură sursă a legii și a moralității, care nu va accepta păreri sau voci dizidente. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut.

Tiranul nu dorește ca oamenii să aibă valori comune, pentru că asta i-ar uni într-o revoluție împotriva sa. În povestea eliberării evreilor din robia egipteană, Moise merge în fața lui Faraon și îi zice: “Așa vorbește Domnul, Dumnezeul evreilor: ‘Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească’.” Din această declarație imperativă putem extrage două idei. Prima idee este că libertatea adevărată nu înseamnă să scapi de reguli, ci mai degrabă să fii liber, ca să urmezi un ideal, să fii liber să îți îndeplinești destinul. A doua idee este că atunci când venerează același ideal, oamenii devin uniți, devin un popor. Lucrul acesta îl sperie pe tiran, care vrea ca oamenii să fie dezbinați și obedienți.

De când s-a separat puterea politică de cea religioasă, după modelul lui Moise și Aaron, au existat legi a căror respectare a fost impusă de către aparatul guvernamental pe de o parte și normele culturale pe de altă parte. Aceste norme culturale sunt reguli care rezultă dintr-un sistem de valori comun al societății. Până acum aceste norme culturale au fost construite pe temelia religiei. Fără această temelie oamenii nu vor ajunge la un consens în legătură cu modul în care se cuvine să se poarte unii cu alții. În lipsa puterii religioase, toată autoritatea va cădea în mâinile puterii politice. Pentru a verifica și a impune aceste reguli de conduită morală vor fi necesare mijloace de supraveghere și control. Aceste mijloacele de supraveghere se află deja în casele noastre fiind prețul plătit tehnologiei în schimbul confortului.

Degradarea valorilor morale și consecința acestui fapt, transferul puterii absolute în mainile politicianului, se vede cel mai clar când ne uităm în mass-media.

”Cei care renunță la libertate pentru a obține protecție, nu merită nici libertate, nici protecție” – Benjamin Franklin

O extremă naște pe cealaltă, iar lipsa unei fibre morale comune va rezulta mai devreme sau mai târziu în tiranie. O societate în care totul este relativ și în care oamenii nu au valori comune nu va reuși să păstreze ordinea decât într-un mod autoritar. Într-o cultură în care se militează pentru desființarea oricărei granițe, este inevitabil că și granițele, care până acum separau puterile în cadrul statului, vor fi eliminate.

Există o frază din latină folosită atunci când se caută suspectul unei crime, ”cui bono”. Înseamnă ”cine ar avea de câștigat”. Pentru a vedea cine este în spatele războiului împotriva patriarhatului trebuie să ne uităm cine are de câștigat de pe urma lui. Găsim răspunsul în cuvântul ”patriarhat”. Acesta provine din cuvântul ”patriarh” care înseamnă ”tatăl care conduce”.

Tatăl conduce în primul rând fiind un model, însă modelul omenesc suprem este Isus, Regele regilor, iar tatăl tuturor este Tatăl Ceresc. De aceea, concluzia inevitabilă este că războiul împotriva patriarhatului este un război împotriva lui Dumnezeu.

Cartea Apocalipsa conține o serie de viziuni profetice care fac referire la ”sfârșitul zilelor” și la un regim tiranic, în care o fiară va domni peste oameni. În contextul profetic fiarele sunt asociate cu imperiile, pentru că, precum o fiară, acestea trebuie să devoreze oameni și resurse pentru a se autosusține. Conform acestui text oricine nu se va supune acestui regim, va fi exclus din societate și nu va mai putea practica comerțul. Deja există precedente în lumea vestică în care oamenii au fost excluși din viața publică, iar conturile bancare le-au fost blocate pentru că au exprimat altă părere decât perspectiva publică. O alianță monstruoasă între giganții tehnologiei, puterea politică și sistemul financiar se conturează la orizont.

„Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi tulburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” Marcu 13:7

Chemare la luptă

În filmul ”Al 13-lea războinic”, Antonio Banderas este Ahmed Ibn Fahdlan, un diplomat arab în ținuturile vikingilor. Aici el este ales, împreună cu alți 12 luptători să apere un sat izolat din sălbăticie de un rău primordial, un trib de canibali, mai mult animale decât oameni. Înainte de ultimul asalt al bestiilor, Ahmed îngenunchează în noroi și se roagă pentru iertare:

”Pentru tot ce ar fi trebuit să gândim și nu am gândit; pentru tot ce ar fi trebuit să zicem și nu am zis; pentru tot ce ar fi trebuit să facem și nu am făcut; își cerem ție o, Doamne, iertare.”

Să fii credincios lui Dumnezeu înseamnă că nu trebuie să faci unele lucruri, dar mai ales dacă ești bărbat înseamnă că trebuie să faci anumite lucruri. Să îți asumi responsabilitatea pentru tine, pentru familia ta, pentru cei din jurul tău. Să fii un model și să îi inspiri pe alții. Să faci din viața ta o jertfa închinată lui Dumnezeu și celor care sunt sub protecția ta. Să continui să construiești ce au început înaintașii tăi. Să păstrezi lucrurile bune moștenite de la ei și să le înlături pe cele rele. Să pregătești următoarea generație, să îți accepți mortalitatea și locul tău în genealogia părinților tăi. Dar mai presus de toate înseamnă să ierți. ”Și iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

În zilele care urmează va fi imposibil pentru ”lupii singuratici” să reziste tiraniei. Singurul mod în care putem proteja scânteia divină din noi va fi în cadrul unor comunități unde dragostea, libertatea și creativitatea sunt încurajate. De aceea va fi nevoie mai mult ca niciodată de bărbați puternici, care își pun nădejdea în Dumnezeu. De stâlpi morali și modele pentru aceste comunități, unde se vor putea refugia oamenii care au nevoie de ajutor și îndrumare, de o arcă de salvare. Va fi nevoie de războinici adevărați, care se luptă cu urșii și cu leii pentru a-și apăra turma, precum David. Care să lupte pentru ceea ce cred, să strângă rândurile în fața dușmanului și, dacă e nevoie, să își dea viața pentru a-i salva pe alții, precum Isus.

„Vegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, fiţi tari! Tot ce faceți, să fie făcut cu dragoste!” 1 Corinteni 16:13-14

Scriind aceste  rânduri aud ecoul unui cântec creștin pe care l-am învățat de la bunicii mei, copil fiind. Vorbește despre cei trei prieteni ai profetului Daniel, care erau printre evreii luați în imperiul babilonian ca robi. Împăratul Babilonului, Nebucadnețar, a făcut o statuie de aur și a cerut ca, la sunetul muzicii, prizonierii aduși din toate popoarele pământului să se închine în fața statuii, în semn de supunere față de el.

”Noi suntem din Israel noi nu ne închinăm

Spre chipul tău de aur noi nici nu ne uităm!

Aşa începe marşul acelor trei eroi

Ce-au biruit infernul şi chipu’ acelui zeu!

Să cânte cât mai tare, noi nu ne închinăm

Orchestre şi fanfare noi în picioare stăm!”

În aceste vremuri trebuie să ne punem nădejdea în Hristos, doar cu ajutorul Lui putem lupta cu tirania care începe să se întrezărească în amurgul cultural pe care îl trăim. Doar prin El vom putea fi liberi și vom putea să-i salvăm pe cei dragi nouă. Acum 2500 de ani acești trei tineri au ales să fie aruncați în cuptorul aprins, în loc să se închine unui dumnezeu fals. În mijlocul flăcărilor a apărut Isus, iar cei trei au ieșit nevătămați din cuptor. Ei au devenit o mărturie pentru existența unui Dumnezeu viu și atotputernic, care ne iubește și vrea să fim liberi, ca să ne îndeplinim scopul pentru care El ne-a creat.

”Dar groaza îi cuprinde pe mincinoşii zei

Că patru sunt în flăcări şi hainele-s pe ei!

Noi suntem din Israel, la zei nu ne-nchinăm

Al nostru Domn e-n ceruri, pe El îl lăudăm!”

Dan Dubei

Paradisul

“La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” Narațiunea din Geneza este încărcată de limbajul simbolic specific popoarelor din Mesopotamia, unde s-a făcut prima dată tranziția de la viața de vânători-culegători la civilizațiile agrare și apoi la orașele-stat. 

Dumnezeu face pământul, care este ”pustiu și gol”. Acest lucru reprezintă lumea materială haotică, neordonată, neproductivă și lipsită de sens. Este simbolizată prin întuneric, apă și monștri marini care devorează orice erou prea temerar.

 Dumnezeu creează și cerul, adică lumea nevăzută a spiritelor, a principiilor abstracte, ideile care aduc ordine în lumea materială și o transformă în spațiu productiv. De aceea este simbolizat prin: lumină, vânt, sămânță. Reprezintă o forță nevăzută  (ca vântul) care acționează asupra materiei într-un mod revelator (lumina), principii condensate (semințe) care conțin adevăruri despre natura creată de Dumnezeu și implicit despre Dumnezeu.

La mijlocul aceste creații, ca o unire între cer și pământ, se află uscatul cu vietățile sale, în special omul, creat ”după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Cuvântul din ebraica originală pentru “chip” poate fi folosit și ca verb. Așadar, omenirea este creată cu misiunea de a reflecta imaginea Creatorului și de a continua lucrarea Sa, de a extinde armonia și iubirea divină înspre restul creației.

Geneza 1 prezentă creația ca un templu cosmic, în zilele 1-3 sunt create cele 3 zone ale templului. Lumina este separata de intuneric, văzduhul de apă și plantele cu sămânță cresc pe uscat. Fiecare dintre cele trei perechi reprezintă împreună o zonă a templului, separată între cer și pământ. Apoi în zilele 4-6 zonele sunt populate cu ființe. Evreii asociau corpurile cerești cu ființe spirituale, fiecărui astru atribuindu-i-se un înger. Dumnezeu este întronat în ziua a șaptea și se bucură de creația Sa. În mijlocul templului se află omul, care îndeplinește rolul de preot sau mijlocitor între Dumnezeu și creație, între cer și pământ.

Acest tipar continuă în mod fractal. Dumnezeu zidește grădina Edenului și îl pune acolo pe Adam, a cărui nume în ebraică înseamnă Om.  Grădina este prezentată tot ca un templu, având în mijloc spațiul sacru reprezentat de cei doi copaci, apoi alți pomi a căror fruct poate fi mâncat, și zidul grădinii care separă templul de lumea exterioară. Grădina reprezintă în mod ideal unirea dintre civilizație (ordine – cer) și natură (potențial haotic – pământ). Adam preia misiunea divină și continuă să ”judece” și să ”dea nume” și sens creației. El reprezintă cerul, care ordonează, dă identitate și scop, dar aceste însușiri sunt manifestări ale unui singur aspect al lui Dumnezeu.

Celălalt aspect a lui Dumnezeu, este aspectul care dă viață, care vindecă și care hrănește. Hrana, la nivel simbolic reprezintă ceva străin care este integrat în corpul nostru, acest lucru ducând la creștere și regenerare. Rolul principal feminin este de a integra necunoscutul sau străinul în ordinea divină, de a aduce o perspectivă nouă, acest lucru rezultând în creștere și înflorire. Un copil nou-născut sau un nou membru reprezintă ”hrană” pentru comunitate, viață nouă, regenerare.

Prin urmare Dumnezeu hotărăște ””Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. Sintagma tradusă prin ”potrivit pentru el” poate fi de asemenea tradusă ca și ”împotriva lui”. Așadar, Dumnezeu face prin femeie un contrariu pentru Adam, pentru a a-l ajuta pe acesta, echilibrând astfel creația. Separarea cerurilor de pământ continuă și în omul creat de parte bărbătească, care mijlocește către cer și parte femeiască, care mijlocește către pământ. Împreună reprezintă unirea perfectă între cer și pământ, cuplul preoțesc care mijlocește pentru restul creației și se întinde către aceasta pentru a o integra în paradis.

Johann Wenzel Peter  – Adam și Eva în Grădina Eden

CăDerea

Rolul atribuit principiului feminin de a se întinde către cel străin implică și posibilitatea de a comunica cu acesta. Așa putem înțelege cum a putut șarpele să vorbească cu Eva și să o înșele. Multe tradiții creștine și evreiești zic că Adam și Eva urmau să primească în dar rodul cunoașterii binelui și răului atunci cand ar fi fost pregătiți pentru asta. Șarpele însă îi convinge să ia fructul interzis prin voință proprie și să păcătuiască prin neascultare de Dumnezeu.

Păcatul Evei a fost că s-a lăsat înșelată de șarpe și i-a oferit lui Adam ceva care nu putea fi integrat în mod armonios în acel moment, ceva pentru care nu era pregătit. Păcatul lui Adam vine mai târziu, atunci când Dumnezeu îi cere socoteală, în loc să își asume greșeala, eșuează în rolul de lider și aruncă vina pe soția sa. Căderea omului constă în eșecul fiecărei jumătăți a cuplului preoțesc de a exercita atribuțiile primite de la Dumnezeu. Eva eșuează în rolul său de dătătoare de viață sau hrană, iar Adam eșuează în rolul de lider, de individ care conferă identitate sau nume și implicit trebuie să își asume responsabilitatea pentru ce se întâmplă.

Rezultatul căderii este un dezechilibru sau o separare între cer și pământ. Dacă până atunci contrariile colaborau în armonie și iubire, acum este stabilită o relație de rivalitate și de dominare între cele două. Prin neascultarea omului, adică eșecul misiunii sale de mijlocitor, întreaga creație se răzvrătește. Femeia va da viață prin suferință, iar bărbatul va trebui să trudească ca să poată lucra pământul, care acum se opune voinței sale. Mai mult, între cei doi este acum o relație de dominare, nu de iubire, bărbatul ”stăpânind” peste soția sa.

Benjamin West – Izgonirea lui Adam și Eva din paradis

Autorul Genezei prezintă păcatul ca o forță vie care acționează asupra rasei umane. Deși Adam a săvârșit păcatul neascultării, cea mai gravă consecință este că acum păcatul a intrat în lumea oamenilor, unde începe să se răspândească, asemenea unui virus. Găsim indicii despre procesul prin care păcatul se răspândește tot în textul Genezei. De îndată ce Adam și Eva păcătuiesc, ei realizează că sunt goi, este vorba de un sentiment de vinovăție și de vulnerabilitate, poate chiar frică. Rușinea și vina pe care o simt îi fac să se ascundă de fața lui Dumnezeu, ceea ce duce la o depărtare și mai mare de Tatăl Ceresc. Astfel, omul este prins într-un ciclu vicios, care îl afundă din ce în ce mai tare în păcat.

Fiul lui Adam, Cain, este primul om pe care păcatul îl ”stăpânește”. Cain și fratele său Abel aduc amândoi jertfe lui Dumnezeu. Nu este specificat în text motivul, dar jertfa lui Cain nu este primită de Dumnezeu. Probabil ambiguitatea este intenționată. Câteodată deși depunem eforturi, cu cele mai bune intenții, rezultatul este nefavorabil. În acele momente avem de ales între a ne accepta limitările și a continua să-L căutăm pe Dumnezeu sau putem alege să dăm vina pe ceilalți și pe divinitate. ”Cain s-a mâniat foarte tare, și i s-a posomorât fața.”

Dumnezeu îl avertizează pe Cain “păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești”. Cuvântul din ebraică folosit pentru ”pândește” este folosit de obicei pentru a descrie un animal de pradă, gata să atace. Cain ignoră avertismentul lui Dumnezeu și lasă invidia și resentimentele să pună stăpânire pe el. Invidia este păcatul ajuns la maturitate. Acesta nu doar că a adus un sacrificiu neplăcut lui Dumnezeu, ci ajunge să-l urască pe fratele său pentru că a fost ales de Dumnezeu.

Neascultarea omului duce la departarea de Dumnezeu, acest lucru duce la căderea familiei, atunci când Cain îl omoară pe Abel. Urmașii lui Cain descoperă metalurgia și o folosesc să facă arme pentru a stăpâni prin forță, consecința fiind prăbușirea societății.

Sebastiano Ricci – Cain lovind pe Abel

Unsul Domnului

Observăm cum Cain și Abel aduc fiecare jertfe lui Dumnezeu. Acest lucru nu era necesar înainte de cădere. Deși era un templu, în grădina Edenului nu era prezent un altar de sacrificiu. Așadar, jertfele sunt o ofrandă adusă lui Dumnezeu pentru a restabili, temporar, unirea dintre cer și pământ, o relație stricată de păcat. Dumnezeu însă, avea deja pregătită o soluție veșnică pentru problema păcatului.

Primul indiciu despre planul divin ne este dat imediat după păcatul lui Adam. Dumnezeu îi spune șarpelui: ”Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. În ebraică substantivul ”sămânță” are o anumită formă atunci când se referă la un grup de obiecte față de cazul în care se referă la un obiect anume. În cazul de față este folosită forma care indica o sămânță specifică, adică este vorba despre un anumit urmaș al Evei care va zdrobi capul șarpelui.

Până atunci însă, situația se înrăutățește, urmașii lui Cain descoperă metalurgia și inventează armele, pe care le folosesc pentru a stăpâni peste semenii lor. Ei zidesc primul oraș, numit de autorul Genezei, Irad (fugar) nume care descrie starea lui Cain după crimele sale. Lista regilor sumerieni, găsită pe o serie de tablete vechi de peste 4000 de ani descriu Eridu ca fiind primul oraș din istorie, ”unde monarhia s-a pogorât din cer”. Așadar, imperiul sumerian, primul imperiu ”global” din istoria cunoscută, își are originile în seminția lui Cain. Din mijlocul acestui imperiu, din orașul Ur, Avraam răspunde chemării lui Dumnezeu și duce o viață de nomad. Promisiunea divina este întărită prin schimbarea numelui său din Avram în Avraam, în ebraică ”tată al neamurilor”.

Jacopo Bassano – Plecarea lui Avraam din Ur

Prin urmare, prima promisiune care va duce la restaurarea omenirii este făcută prin și lui Avraam numit și ”tatăl credinței”. “Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” – Geneza 12:3.

Urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov, duc în continuare o viață de nomazi. Iacov are doisprezece fii, care ajung să se stabilească în Egipt din cauza unei foamete. Această foamete pare să coincidă cu începutul evenimentul istoric numit ”Căderea Epocii de Bronz” care a dus la slăbirea și destrămarea rețelelor de comerț din zona Mediteraneană între civilizația babiloniană(urmașii sumerienilor), civilizația egipteană și civilizația minoană. Pe patul de moarte, Iacov își binecuvântează toți fiii. Promisiunea Mesianică este stabilită în seminția lui Iuda, unul dintre cei doisprezece fii, prin binecuvântarea primită de la tatăl său. “Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Împăciuitorul, Și de El vor asculta popoarele.” – Geneza 49:10

”Împăciuitorul” este o metaforă folosită de evrei pentru Mesia (Unsul Domnului), Regele promis care va aduce pacea pe pământ și îi va învinge pe dușmanii lui Dumnezeu. În evangheliile scrise în limba greacă acest titlu a fost latinizat și a căpătat traducerea de Christus (Cel Uns).

Moise este chemat de Dumnezeu să elibereze poporul din Egipt cu ”braț puternic”. Urmează cei 40 de ani de rătăcire prin pustiu. În acest timp, Moise primește pe muntele lui Dumnezeu, Legea și sistemul de sacrificii. Ambele sunt soluții temporare la problema păcatului, dar necesare pentru a menține prezența divină în tabără. După acești 40 de ani, poporul intră în țara promisă lui Avraam, Canaan. Trecerea peste Iordan și cucerirea ținutului au loc însă sub conducerea lui Iosua. Același nume ebraic (Yehoshua, tradus Dumnezeu mântuiește) va fi purtat de Cel care mai târziu va fi cunoscut sub numele latinizat Jesus. 

În Canaan, Dumnezeu alege primul rege pentru evrei: Saul. Acesta ajunge însă să prețuiască mai mult puterea decât voia lui Dumnezeu. O nouă linie regală este aleasă din tribul lui Iuda prin persoana lui David: prima figură mesianică, păstorul blând care se luptă cu leii pentru a-și salva oile. Promisiunea este înnoită și linia regală din care se va naște Unsul Domnului este stabilită. “Cînd ți se vor împlini zilele și vei fi culcat cu părinții tăi, Eu îți voi ridica un urmaș după tine, care va ieși din trupul tău, și-i voi întări împărăția. El va zidi Numelui Meu o casă, și voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăției Lui.“ – 2 Samuel 7:12-16

Elizabeth Jane Gardner Bouguereau – Păstorul David

Din nou însă, ca și după căderea lui Adam, lucrurile se înrăutățesc, Israel decade în idolatrie și imoralitate. Templul făcut de fiul lui David, Solomon, devine ca un idol, poporul crede că atâta timp cât templul este în Ierusalim, nimic rău nu se poate întâmpla, că Dumnezeu ar fi legat cumva de acel loc. În loc să fie o lumină și un exemplu pentru popoarele păgâne din jur, evreii se lasă influențați de acestea. Diferiți profeți inspirați de Dumnezeu avertizează liderii politici și religioși despre consecințele neascultării lor.

Unul dintre aceștia este Ieremia, care avertizează poporul că legământul făcute cu Dumnezeu depinde de ascultarea legii primite prin Moise și nu de jertfele aduse la templu. Drept consecință a încălcării legământului, Dumnezeu va trimite ”un dușman din nord” care va duce din nou pe Israel în robie, asemenea străbunilor lor din Egipt. În același timp însă, Dumnezeu aduce speranța unui nou legământ, un legământ prin care legea va fi scrisă nu pe suluri de hârtie, ci în inima oamenilor, o speranță legată de Prințul promis. „Iată, vin zile, zice Domnul, cînd voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou…Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.”  – Ieremia 31:31,33

Glasul profeților este ignorat și dușmanul din nord, imperiul Babilonian, asediază și arde din temelii Ierusalimul. Majoritatea populației, conducătorii, cărturarii, preoții și meșteșugarii sunt luați ca prizonieri de război și duși în exil în Babilon. Exilul durează 70 de ani, precum a fost prezis de către profeți. În această perioadă, activitatea literară și profetică a iudeilor înflorește ca niciodată. Poate pentru că în perioadele noastre cele mai disperate suntem nevoiți să strigăm după Dumnezeu, în aceste situații avem inima cea mai deschisă, iar lui Dumnezeu îi place o inimă sinceră. 

Sunt multe exemple din literatura dinainte și din timpul exilului despre Unsul Domnului, dar am ales câteva dintre ele care sunt mai relevante. A fost prezis locul de naștere al Acestuia: Betleem (Mica 5:2). El va fi precedat de un profet având duhul lui Ilie (Maleahi 4:5-6, Isaia 40:3-4). În timpul slujirii Sale, El va face semne și minuni (Isaia 61:1-2). Va fi numit “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6) Apoi va avea loc un complot împotriva Sa (Ieremia 31:15). El va fi trădat pentru treizeci de arginți (Zaharia 11:12-13). Mesia va lua povara păcatelor noastre și va suferi în locul nostru (Isaia 52:13-53:12) El va fi părăsit și renegat de toți apropiații lui, și va fi străpuns (Psalmi 22:1-31). Acesta va muri, dar apoi va învia (Psalmi 16:8-11).

James Tissot – Fuga prizonierilor în Babilon

Speranța eliberării din robia babiloniană, restaurarea legământului cu Dumnezeu și mântuirea oferită tuturor popoarelor lumii sunt exprimate cu măiestrie poetică în cartea profetului Isaia. Întrețesute printre declarațiile profetice găsim patru poeme numite mai târziu ”Cântecele slujitorului lui Yahweh”.

Primul poem (Isaia 42) îl descrie pe Dumnezeu vorbind despre Robul Său, care va aduce pacea pe pământ. Este descris ca un agent al dreptății lui Dumnezeu, Acesta va restaura dreptatea unind rolurile, până atunci separate, de rege și de profet. Această dreptate nu este stabilită prin forță regală sau în piața publică precum o fac profeții, slujitorul va acționa în tăcere și cu răbdare pentru a stabili religia adevărată.

Al doilea poem (Isaia 49) este scris din perspectiva slujitorului și vorbește despre destinul ales pentru El înainte de naștere. Deși este chemat ca să restaureze poporul Israel, Acesta va părea că eșuează inițial, dar va obține în final victoria devenind ”o lumină pentru neamuri”. 

Al treilea poem (Isaia 50) vorbește despre suferințele și abuzul îndurat de slujitorul lui Dumnezeu. În ciuda acestora, El își folosește limba iscusită ca să aline suferința celor doborâți de întristare.

Al patrulea poem începe în Isaia 52:13 și continuă până la 53:12. Autorul folosește în mod interschimbabil pronume la singular și la plural pentru a-și descrie personajul. Acesta este respins și batjocorit și devine un mijlocitor pentru ceilalți, purtând de bunăvoie pedeapsa pentru păcatele lor.

UN NOU TEMPLU

Unul dintre cei mai prolifici și mai mistici profeți din vremea exilului babilonian a fost Daniel. Datorită înțelepciunii și educației sale ajunge chiar să devină unul dintre învățații cei mai de vază de la curtea împăratului Nebucadnețar. Aici Daniel are o viziune în care un Om este adus înaintea lui Dumnezeu, ca să fie întronat alături de Acesta, iar această domnie transcende peste timp și spațiu. 

“M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-L slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.” – Daniel 7:13-14

Cu privire la această făptură întronată alături de Dumnezeu, va face referire Isus în timpul slujirii Sale, atunci când se autointitulează Fiul Omului, înaintea ucenicilor Săi și a autorităților iudee.

Gustave Dore – Înălțarea lui Hristos

Mai mult de atât, Daniel primește și un ”orar” pentru îndeplinirea profeției. În Daniel 9 sunt descrise șaptezeci de săptămâni urmând după eliberarea din robie. Evreii știau ca e vorba de zile profetice, adică fiecare zi însemna un an, cele 70 de săptămâni reprezentând 490 de ani. Prințul promis va veni după șaizeci și nouă de săptămâni. După ce va face un legământ trainic, la jumătatea săptămânii, acesta va fi ”stârpit” și ”va face să înceteze jertfele și darul de mâncare.”

Iudeii știau acest lucru, de aceea, în acea perioadă oamenii așteptau cu înfrigurare venirea Celui Promis și din același motiv găsim în istorie o mulțime de mesia falși în acea perioadă. Isus și-a început slujirea când a fost umplut de Duhul Sfânt după 483 de ani(șaizeci și nouă de săptămâni profetice) în jurul anului 27. Consensul istoricilor și teologilor este că el a cutreierat țara să predice timp de trei ani și ceva. La mijlocul ultimei săptămâni (după trei ani și jumătate), a fost trădat și crucificat.

El este ”Mielul jertfit la temelia lumii”, sacrificiul Său a ”avut” loc în eternitate, dar a intrat în percepția și istoria umană în jurul anului 30. Tot sistemul de jertfe din Vechiul Testament a fost doar o soluție temporară până la jertfa eternă. De aceea El ”va face să înceteze jertfele și darul de mâncare”. Cele 70 de săptămâni profetice se sfârșesc după trei ani și jumătate, când iudeii îl ucid cu pietre pe Ștefan. Acest eveniment este începutul persecuției suferite de apostolii umpluți de Duhul Sfânt. În acel moment, Pavel este chemat ca apostol al neamurilor și legământul este extins de la Israel către toate popoarele.

Spre deosebire de Adam, Avraam ”tatăl credinței” a fost dispus să asculte orbește de Dumnezeu și să își sacrifice singurul fiu și destinul de ”tată al popoarelor”. Drept răsplată Dumnezeu I l-a restituit pe Isac și a împlinit promisiunea Sa dându-L pe singurul Lui Fiu drept jertfă, ”pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.” 

Evreii vedeau în Mesia un conducător militar, asemenea lui David, care îi va conduce în lupta împotriva urmașilor lui Cain. La originea întemeierii Romei stă mitul uciderii lui Remus de către fratele său Romulus, iudeii asociind imediat această poveste cu imaginea lui Cain și așteptau ca Mesia să nimicească Imperiul Roman.

Isus însă a venit pentru a învinge adevăratul dușman al omenirii, păcatul, și pentru a-i mântui și pe dușmanii poporului evreu. Prin jertfa Sa ciclul de rușine, vină, dușmănie este rupt și starea paradisiacă a omului poate fi restaurată. Dragostea și iertarea constituie mesajul predicat de Isus, iar cel puternic trebuie să conducă slujind celui slab, nu să calce pe el. 

Lumea căzută în conflict și în dualism în care contrariile se luptă pentru putere este restaurată prin jertfa divină. Toate lucrurile izvorăsc din El și în persoana lui Isus se reunesc toate contrariile. Fiind tâmplar de meserie, El reunește rolul de păstor al lui Abel cu cel de meșteșugar al lui Cain. El este în același timp și mielul de jertfa și marele preot care face sacrificiul. A fost crucificat ca un tâlhar, dar este Regele regilor. Separarea autorității politice și religioase prin Moise și Aaron se reunește în Fiul Omului.

În Isaia găsim declarația profetică conform căreia Mesia va fi născut printr-o naștere imaculată. Această profeție este legată de promisiunea făcută de Dumnezeu la cădere și anume că o sămânță de femeie va zdrobi capul șarpelui. 

”De aceea Domnul însuși vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu, și-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).”

Ole Henrik Benedictus Olrik – Predica de pe munte

Numele Emanuel reprezintă cele două naturi ale lui Isus, natura divină și natura umană reunite într-o singură persoană. Isus este răspunsul la povestea creației descrisă în Geneza, El devine o unire perfectă între divin(cer) și om(pământ). Rolurile atribuite cuplului preoțesc din Geneza 2 se regăsesc în persoana lui Hristos. El dă nume noi ucenicilor Săi, predică evanghelia, îndeamnă oamenii să se pocăiască și judecă corupția religioasă din templu. În același timp Isus mănâncă și bea cu păcătoșii, hrănește mulțimile, vindecă și dă viață.

Prin Persoana și prin sacrificiul Său se restabilește echilibrul cosmic distrus de păcatul lui Adam. Isus devine mijlocitor între noi și Dumnezeu pentru ca omenirea să poată prelua din nou rolul de preot pentru restul creației, de mijlocitori între cer și pământ. Trupul lui a devenit Noul Templu pentru ca marele templu cosmic stabilit în Geneza 1 să poată fi reclădit și Dumnezeu să fie din nou întronat și să locuiască împreună cu creația Sa prin a treia persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt.

Între naturalismul extrem al vremurilor moderne, în care credința principală este că toate răspunsurile se pot găsi prin materie și gnosticismul extrem specific filosofiei lui Platon, care credea că lumea materială este o iluzie și că lumea adevărată este lumea spiritelor și a formelor,  nu trebuie să uităm că răspunsul este o armonie între cele două. De la începuturi, Dumnezeu ne-a creat ca să fim un echilibru între spirit și carne. Răspunsul se află în testarea teoriilor spirituale, în practică și în trăirea vieții de zi cu zi urmând modelul lui Isus, prin jertfă de sine și dragoste pentru ceilalți. Cel mai bun exemplu stă în dezbaterea istorică în legătură cu mântuirea sufletului. Anume dacă salvarea se capătă prin credință sau prin fapte. Răspunsul este că niciuna din ele nu este de ajuns. Trebuie sa existe o unire între cele două, să experimentăm o credință practică. ”Precum în cer, așa și pe pământ”. Pentru că sămânța care nu prinde rădăcini în pământ și nu aduce rod se usucă și piere.

Dan Dubei

Se pare că procesul de globalizare și marșul accelerat al tehnologiei au ca rezultat divizarea oamenilor în două tabere opuse: diversitatea extremă și uniformitatea extremă. Războiul cultural din vest nu este decât un conflict între aceste două extreme. Relativismul absolut și dragostea pentru diversitate a unei mișcări politice a dat naștere extremei opuse care venerează uniformitatea și conformarea absolută la reguli.

Problema cu venerarea diversității ca valoare supremă este că diversitatea fără unitate nu este nimic altceva decât descompunere. Fără un liant care să unească părțile componente diferite ale unui sistem, acesta se va dezintegra. Atunci când un trup se descompune aceasta este o imagine a morții. Putem observa același proces în comunități, unde moartea identității comunitare duce la haos și conflict social. La fel, numărul în creștere de boli psihice este rezultatul acestui mod de a procesa realitatea. La nivel psihologic, lipsa unei identități stabile în care să ne ancorăm, duce la disociere și la instabilitate mentală. Aceste lucruri împreună vor duce inevitabil și la moarte fizică într-un mod nemaivăzut de generația noastră.

Uniformitatea fără diversitate este opusul procesului descris mai sus, dar care duce în timp la același rezultat. Atunci când toți membrii unui grup sunt ”trași la xerox” acest lucru duce la unitate, dar în detrimentul diversității. Dar pentru ca un sistem complex să funcționeze în mod sănătos este nevoie ca diferite părți ale sistemului să îndeplinească diferite funcții în colaborare. Atunci când toți membrii grupului sunt reduși sau modelați după același șablon, acest lucru devine din ce în ce mai greu și cu timpul, orice organism care nu funcționează cum trebuie, va înceta să crească și să evolueze, ceea ce duce inevitabil la moartea sa. Un exemplu la nivel biologic este cancerul care apare atunci când o celulă nu își mai acceptă rolul de parte a unui întreg și începe să facă copii identice cu ea. Deși pe termen scurt acest lucru duce la răspândirea materialului genetic al celulei, pe termen lung rezultatul este moartea întregului, inclusiv a celulelor canceroase.

Două extreme ajung să se unească dacă se depărtează destul una față de cealaltă. Dar punctul de întâlnire al acestei uniuni este moartea. Soluția la această problemă o găsim în moartea Celui care s-a jertfit pentru noi. Este vorba de dragostea creștină și identitatea comună în Hristos. Relația personală a fiecărui om cu Isus duce la unitate și stabilitate mentală. Acest lucru duce la armonie socială și colaborare. O aliniere cu divinitatea la nivel social și psihologic duce la sănătate și robustețe fizică. În același timp, dragostea adevărată nu anulează diversitatea. Atunci când iubești o persoană cu adevărat, nu vrei ca acesta să devină o copie a ta, ci înseamnă să accepți că este diferită, dar să o iubești oricum, adică să îi vrei binele. Prin acest mod de a iubi persoanele rămân distincte, dar în același timp există un lucru care le leagă în mod indubitabil: dragostea.

În creștinism însăși Natura Divină exprimă acest echilibru între diversitate și unitate. Trinitatea creștină este compusă din Persoane diferite, dar care sunt același Dumnezeu. Acest lucru este posibil pentru că trăsătura care Îl definește cel mai mult pe Dumnezeu este dragostea care unește diversitatea. Dincolo de filosofie sau teologie propunerea creștină este mult mai radicală. Natura Universului creat exprimă natura lui Dumnezeu. Singurul mod prin care există viață în univers este dragostea pentru ceilalți și jertfa de sine. Orice dezechilibru duce la descompunere și la moarte, mai devreme sau mai târziu.

C.S. Lewis, marele gânditor creștin scrie cu măiestrie despre unirea armonioasă a diversității prin dragoste în cartea sa din anul 1940, Problema durerii.

”Lucrul după care tânjești își cere să te desfaci de sine. Chiar și dorința pentru acel lucru trăiește numai dacă îl abandonezi. Aceasta este legea fundamentală: sămânța moare ca să trăiască, trebuie să te pui în joc fără a accepta răsplata, cel ce-și pierde sufletul și-l va mântui. Dar viața seminței, aflarea răsplății, mântuirea sufletului sunt tot atât de adevărate ca sacrificiul preliminar. De aceea se spune adevărat despre cer că ”în cer nu este posesiune. Oricine s-ar încumeta să numească ceva al lui ar fi de îndată aruncat în iad și ar deveni un spirit rău.”(Theologia Germanica) Dar mai este spus: ”Biruitorului […] îi voi da o pietricică albă, și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decât primitorul.” (Apocalipsa 2:17)…Ce poate să fie mai al tău decât acest nou nume care rămâne, chiar și în eternitate, o taină între tine și Dumnezeu? Și ce să înțelegem că înseamnă această taină? De bună seamă că fiecare dintre cei mântuiți va cunoaște și va prețui veșnic o latură anume a frumuseții Divine mai bine decât o poate face orice altă făptură. De ce altceva au fost create persoanele, de nu pentru ca Dumnezeu, care le iubește pe toate, s-o iubească pe fiecare altfel? Iar diferențierea aceasta, departe de a păli, umple de sens iubirea pe care făpturile preafericite și-o poartă una alteia, comunitatea sfinților. Dacă toți ar trăi întâlnirea cu Dumnezeu și I-ar răspunde cu o identică închinare, cântecul Bisericii triumfătoare ar fi lipsit de armonie, ar fi o orchestră în care toate instrumentele ar cânta aceeași notă. Aristotel ne-a spus că o cetate este o unitate de diverși, iar Sf. Pavel că trupul e o unitate de mai multe mădulare. Paradisul este cetate, și un Trup, fiindcă preafericiții rămân veșnic deosebiți: o societate, fiindcă fiecare are ceva de spus tuturor celorlalți – vești proaspete, mereu proaspete despre ”Dumnezeul Meu” pe care fiecare Îl află în Acela pe care toți Îl slăvesc ca ”Dumnezeu al Nostru”. Căci fără îndoială, încercarea mereu încununată de succes, deși niciodată un succes deplin, a fiecărui suflet de a-și împărtăși viziunea unică tuturor celorlalte suflete (cu mijloace față de care arta și filosofia pământească sunt doar stângace imitații) face și ea parte dintre țelurile în vederea cărora a fost creată persoana.

Fiindcă unitatea nu poate exista decât între deosebiți; și pesemne, din această perspectivă întrezărim ceva din înțelesul tuturor lucrurilor. Panteismul este un crez nu atât fals, cât iremediabil depășit. Cândva, înainte creațiunii, ar fi fost adevăr în spusa că totul este Dumnezeu. Dumnezeu însă a creat: El a făcut ca lucrurile să fie diferite de El pentru ca, diferite fiind, să poată să învețe a-L iubi și să realizeze unitatea în loc de simpla uniformitate. De aceea S-a și pus în joc fără gândul răsplății. Chiar în cadrul creației putem spune că materia neînsuflețită, lipsită de voință, e una cu Dumnezeu într-un sens în care omul nu e. Nu este însă țelul lui Dumnezeu ca noi să ne întoarcem la acea identitate veche (cum ar dori-o poate unii mistici păgâni), ci să înaintăm spre maxima diferențiere ce-ar urma sa ne reunească cu El într-un chip mai înalt. Chiar și în sânul Celui Sfânt nu este de ajuns ca Logosul să fie Dumnezeu, el trebuie să fie cu Dumnezeu. Tatăl dă naștere în eternitate Fiului, iar Duhul Sfânt purcede de aici: dumnezeirea introduce distincții în sine însăși, astfel încât unirea iubirilor reciproce sa treacă dincolo de simpla uniformitate aritmetică sau de identitatea cu sine.”

Dan Dubei