Documentele istorice și dovezile arheologice ne arată că, indiferent de religie, cultură sau poziția geografică, toate civilizațiile umane din trecut practicau sacrificii de diferite feluri. În mintea omului modern, acestea reprezintă o relicvă a vremurilor trecute, un obicei barbar și arhaic. Poate că, parțial, această părere este adevărată, dar scopul acestui articol este să explice rolul esențial deținut de jertfe în aceste culturi străvechi. Unele dintre acestea erau departe de a fi barbare și tot ele au pus temeliile inovațiilor tehnologice sau politice pe care noi le-am moștenit și care stau la baza civilizației moderne. Mai mult de atât, încetarea acestor sacrificii sângeroase nu s-a produs de la sine, ci a fost rezultatul unui eveniment în jurul căruia este clădită istoria modernă, o Jertfă Finală.
I. Cuvântul Tatălui
„Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte.” – Geneza 1:3-5
Prima civilizației din istorie este cea sumeriană, apărută în zona semilunei fertile dintre Tigru și Eufrat, zonă numită Mesopotamia. Aici oamenii au făcut trecerea de la viața de vânători-culegători la civilizațiile agrare și apoi la orașele-stat. Printre altele, sumerienii au inventat roata, scrierea, aritmetica, geometria, irigațiile, încălțămintea și berea. Sistemul de scriere sumerian era de tip ideografic, adică un simbol reprezenta un cuvânt sau o idee. Scrierea de tip alfabetică, folosită în ziua de astăzi aproape peste tot în lume, a fost inventată de către popoarele semitice, dintre care făceau parte și evreii. Manuscrisul numit Geneza, care face parte din Tora, cartea sfântă a evreilor, descrie povestea facerii lumii și a primilor oameni. La început, Creatorul separă lucrurile, care până atunci erau haotice, încâlcite, fără sens și le judecă ca fiind bune, apoi le dă un nume și un rol, un scop în rânduiala cosmică. El face aceste lucruri prin Cuvânt, articulând Ființa în existență.
Astfel, în primele trei zile Dumnezeu ordonează Universul creând principiile cosmice (lumina, apa, uscatul) iar în următoarele trei zile le umple cu viață, făcând aștrii, peștii și animalele. Tot în ziua a șasea, oamenii sunt creați purtând chipul Creatorului, cu scopul de a continua și de a desăvârși creația Sa. Dumnezeu a creat principiile cosmice atribuindu-le un nume și un scop, la rândul său Adam, dă nume animalelor. Primind un nume, ele primesc și un scop în rânduiala omenească, un rol de îndeplinit în Grădina Edenului. Tot așa cum Dumnezeu a separat lumina de întuneric și animalele sunt separate, categorisite și împărțite, după cum zice Geneza „fiecare după soiul lor”. Este o imagine a unei armonii cosmice, în care fiecare ființă are o specializare, un rol de îndeplinit, lucrând împreună pentru realizarea mărețului plan divin.
Primul capitol al Genezei descrie principiile atomice abstracte care alcătuiesc organismul civilizației umane, lucrul care ne separă de animale, anume legătura dintre limbaj(nume) și scop. O piatră este materie primă fără folos, un lucru inanimat, dar atunci când un om observă că este ascuțită și că ar putea fi folosită pentru a sparge oasele unui animal mort pentru a obține măduva plină de nutrienți, piatra primește un nume și un scop nou. Mai departe, atunci când imaginația creatoare leagă această piatră de o creangă de copac obținem prima unealtă din istorie. Mai multe obiecte se îmbină și devin unul singur, unite de un scop și de un nume comun: topor. Atribuirea numelor este procesul prin care au fost inventate primele unelte din istorie și apoi s-a construit civilizația. De aceea anticii credeau că în spatele fiecărui nume, inclusiv a nou-născuților, exista un scop anume, dat de către divinitate.
II. Fiul neascultător
„El a răspuns: „Ți-am auzit glasul în grădină; și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.” – Geneza 3:10
În al doilea capitol al Genezei, primii oameni, Adam și Eva, sunt înfățișați ducând o existență paradisiacă în Grădina Edenului, unde locuiau în prezența lui Dumnezeu și se hrăneau cu roadele pomilor din grădină. Ei primesc de la Creator porunca: „umpleți pămîntul, și supuneți-l”. Supunerea presupune o ordonare a Creației după principiile divine, iar Adam este responsabil pentru această sarcină. Precum Dumnezeu, el separă sau alege lucrurile pentru a le da un nume și un scop, drept urmare aducând ordine și stabilitate. A doua sarcină este umplerea pământului, Eva fiind responsabilă pentru această parte. Rolul ei este cel mai bine simbolizat prin naștere dar poate reprezenta și o perspectivă sau o idee nouă, femeile fiind mai empatice prin natura lor, mai deschise către nou. Prin aceste lucruri ordinea stabilită de Adam se înnoiește sau se reîmprospătează.
Membrii cuplului originar aveau roluri complementare, fiecare primind câte un atribut divin: Adam aduce ordine iar Eva aduce viață. Împreună reprezintă cuplul preoțesc care îl reprezintă pe Dumnezeu înaintea Creației, dar reprezintă și Creația în fața Creatorului. Astfel, Edenul reprezintă primul templu din istorie, fiind un microcosmos pentru macrocosmosul templului cosmic creeat de Dumnezeu. Zona sacră din acest templu este marcată de cei doi copaci: pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului. Rodul acestor pomi le era interzis oamenilor, Dumnezeu avertizându-i că vor muri dacă vor gusta din pom.
Majoritatea tradițiilor evreiești și creștine sunt de acord că oamenii urmau să primească această cunoaștere când ar fi fost pregătiți să asimileze aceste cunoștințe într-un mod sănătos pentru ei. Însă, Eva a văzut că pomul era „de dorit ca să deschidă mintea cuiva”. Lăsându-se înșelați de șarpe care le-a zis că, mâncând fructul interzis, vor deveni ei însăși ca Dumnezeu, oamenii aleg să culeagă roadele, sau să suporte consecințele cunoașterii binelui și răului. Orbiți de dorință, ei nu au luat în seamă avertizarea Creatorului, crezând că știu mai bine decât acesta. Făcând acest lucru ei s-au plasat în proprii lor ochi deasupra lui Dumnezeu.
Cunoașterea binelui și răului a venit cu o conștientizare a proprei „goliciuni”, un simbol al vulnerabilității și al mortalității. Această realizare aduce un sentiment de rușine și de frică, care îi determină să se ascundă de fața Creatorului. O dată cu distingerea conceptelor de bine și rău, oamenii au căpătat abilitatea de a atribui valoare lucrurilor, să le judece ca bune sau rele. Atunci când un lucru este plasat pe scara valorilor, este pus în raport sau comparat cu alte lucruri. Astfel, după păcat, oamenii și-au dat seama cât de josnici sunt în comparație cu Dumnezeu, binele absolut. Realizarea propriilor lipsuri față de un ideal transformă acel ideal într-un judecător. Perfecțiunea idealului arunca lumină și scoate în evidență defectele umane, ceea ce îi face pe oameni să se depărteze de acel ideal. Consecința depărtării de Dumnezeu, sursa binelui, este săvârșirea altor păcate. În loc să își asume greșeala, Adam dă vina pe soția sa, care i-a oferit fructul, iar Eva, la rândul ei aruncă păcatul pe șarpele care a mințit-o. Astfel, omenirea intră într-un ciclu al răului, fiecare oscilație a acestui ciclu îi depărtează mai mult de paradis și de prezența divină.
O dată cu cunoașterea binelui și răului, orice lucru are o anumită valoare pentru om, drept urmare acel lucru are și un preț, adică trebuie plătit. Așadar, când un rău este săvârșit, vine automat și compulsia de a plăti acel rău, pentru a restabili echilibrul. Această compulsie, fie că se manifestă ca frică care macină inima celui care săvârșește greșeala sau ca nevoie de răzbunare care macină inima celui căruia i s-a greșit, are potențialul de a porni un ciclu vicios care duce la moarte. De aceea pentru a restabili echilibrul, pentru a restabili legătura cu divinitatea, cel care a săvârșit păcatul aduce ca jertfă ceva din ce este al lui. Când cineva este dispus să renunțe la ceva prețios de-al lui pentru a vindeca această legătură, demonstrează o părere de rău sinceră pentru ofensa adusă. Însă, ca o prefigurare a planului său, Dumnezeu le oferă oamenilor ceva ce îi aparține Lui, pentru a vindeca consecințele păcatului săvârșit de Adam. Primul sacrificiu din istorie este realizat de Creator, care, pentru a ameliora frica resimțită de oameni după păcat, le oferă acestora piei de animale ca să își acopere „goliciunea”.
Însă revelația propriei vulnerabilități rămâne în conștiința omului iar depărtarea de Dumnezeu se manifestă prin neliniște și îngrijorare pentru viitor. Pentru a liniști această îngrijorare, omul simte nevoia să depoziteze și să pună deoparte hrană, în eventualitatea unor vremuri grele. Adam este blestemat să lucreze pământul, cu „trudă și sudoarea frunții”, în timp ce în Grădină acesta se încredea că Dumnezeu îi va purta de grijă. În Eden, Adam și Eva aveau o relație de cooperare, însă, după cădere, vedem cum această relație se schimbă într-una de dominare, bărbatul „stăpânind” peste femeie. Acesta nu mai ascultă glasul soției sale pentru că odată cu frica și grija pentru viitor, o stare de „urgență” îl stăpânește pe Adam, iar în situații de urgență nu există timp pentru a încerca lucruri noi, soluții testate și sigure sunt necesare.
Consecința cea mai gravă a neascultării este că păcatul a intrat în lume, unde se răspândește precum un virus. De aceea sacrificii regulate sunt necesare pentru a spăla vina adusă de greșelile oamenilor. Ritualul sacrificiului reprezenta o masă de împăcare sau de părtășie între oameni, comunitate și Creator. Când era adus un animal drept sacrificiu, o parte era arsă pe altar ca jertfă pentru Dumnezeu, o parte servea drept hrană pentru preoții care săvârșeau jertfa, iar restul era împărțit între membrii familiei. Sângele, care reprezintă viața, are rolul de a vindeca sau de a curăța inima oamenilor de murdăria lăsată de păcat, care reprezintă moartea. În mod ritualic, fiecare aducea din ce avea mai bun pentru a participa la scopul comun, reprezentat prin identitatea sau numele care îi unește. Astfel se refăceau legăturile rupte și oamenii își aduceau aminte că sunt uniți într-o comunitate care trebuie să colaboreze în armonie pentru binele tuturor.
III. Fiul celui rău
„Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.” – Geneza 4:7
Primul om pe care păcatul pune stăpânire în întregime este fiul lui Adam, Cain. Fiii lui Adam sunt prezentați în fața unui altar aducând fiecare jertfă din roadele muncii lor. Cain este plugar, drept urmare aduce roadele câmpului ca jertfă. Fratele său, Abel, fiind păstor, aduce unul dintre mieii cei mai buni ai turmei sale. Nu este menționat motivul, dar jertfa lui Cain nu este primită de Dumnezeu. Cel mai probabil autorul Genezei a omis intenționat acest detaliu. Poate că acesta nu a oferit ce avea mai bun, sau pur și simplu este vorba despre un eșec fără vină, viața poate fi nedreaptă în acest fel. Poate are legătură cu faptul că a inventat plugul, continuând tradiția de lucrător al pământului începută de tatăl său. Însă inovațiile nu sunt primite sau apreciate de la început de comunitate, pentru că rezultatele lor nu sunt încă testate pe termen lung.
În această situație, Cain putea să persevereze în eforturile sale, având credință că într-un final acestea vor aduce roade. Însă el pune orgoliul său deasupra deciziei lui Dumnezeu și alege să îl omoare pe fratele său, pentru că succesul acestuia îi amintește de eșecul personal. Odată cu fratele său, ce putea fi un model care să-l îndrepte spre țintă, Cain își sacrifică propriul ideal, se pune pe sine deasupra binelui absolut. Jertfa plăcută lui Dumnezeu este aceea în care oamenii oferă ce au mai bun pentru El și pentru ceilalți, pentru binele comunității. Opusul acestei jertfe este sacrificarea celorlalți pentru binele propriu. Acesta este un sacrificiu adus diavolului, Cain fiind numit de apostolul Ioan „al celui rău”.
Ciclul început prin neascultare și perpetuat prin frică îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, apoi pune stăpânire peste inima sa și se manifestă în exterior. Mândria duce la invidie, căci mândria crede că este mai presus de toate și nu acceptă când altcineva are mai mult succes. Păcatul se răspândește atunci când oamenii plătesc răul prin rău, pornind ciclul fricii în comunitate. Frica îi desparte pe oameni, se transformă în suferință, apoi în ură, iar într-un final, moartea se răspândește în toată comunitatea. Unul dintre urmașii lui Cain, Lameh, declară: „Am omorît un om pentru rana mea, și un tînăr pentru vînătăile mele.” Cuvântul „diavol” este etimologic grecesc și provine din verbul care înseamnă „a diviza” sau „a calomnia”. Dacă Dumnezeu separă lucrurile pentru a colabora în armonie, fiecare având rolul său în cosmos, spiritul celui rău caută să despartă oamenii prin minciună și dușmănie iar apoi să îi separe pe aceștia de Dumnezeu.
Drept urmare a crimei sale, pământul refuză să mai dea rod pentru Cain, iar acesta fuge în lume și zidește primul oraș din istorie. Zidurile orașului sunt tot un simbol al separării, îi separă pe cei dinăuntru de cei din afară, creează antagonism între „noi” și „ceilalți”. „Lista regilor sumerieni”, un text găsit de arheologi în Irak, pe tăblițe vechi de peste 4000 de ani, menționează Eridu ca fiind primul oraș din istorie, în Geneza acesta este numit Irad(fugar), după nepotul lui Cain.
Putem deduce că autorul Genezei vedea civilizația sumeriană ca fiind formată din urmași ai lui Cain. Textul descrie cum acești urmași descoperă metalurgia și inventează armele, pe care le folosesc ca să stăpânească peste semenii lor. Vedem același tipar, dinspre interior spre exterior, păcatul înrobește inima omului, ceea ce rezultă într-o relație de dominare a bărbaților asupra femeilor. Adam stăpânește peste Eva iar același Lameh, urmașul lui Cain, este primul poligam, având două soții: Ada(ornament) și Țila(umbră). Într-un final, oamenii se organizează în regate care jefuiesc comunitățile agrare și iau proprii semeni drept sclavi.
Regatele păgâne din vechime vedeau în celelalte popoare niște resurse, care puteau fi devorate sau folosite pentru satisfacerea nevoilor proprii. Astfel, ei perpetuează păcatul lui Cain, care l-a sacrificat pe fratele său Abel, pentru binele propriu. Între păgâni și zeii lor capricioși era o relație de dominare și folos reciproc. Pentru ei sacrificiile erau o tranzacție cu zeii, aceștia obțineau hrană și le ofereau oamenilor în schimb favoruri. Un istoric din vechime descrie un episod în care romanii au pierdut o bătălie importantă, deși aduseseră sacrificiile necesare. Drept urmare, aceștia s-au adunat să arunce cu pietre în templul zeului.
În „Iliada” este descris războiul troian, care a avut loc la sfârșitul Epocii de Bronz. Pentru a obține vânt favorabil ca să traverseze marea cu flota sa, regele grecilor, Agamemnon, trebuie să o îmbune pe zeița Artemis. Pentru a obține favorul zeiței, Agamemnon o sacrifică pe fiica sa, Iphigenia. Sacrificiile umane erau un lucru normal printre popoarele păgâne din vechime. Din moment ce zeii pe care îi slujeau erau atât de cruzi, concluzia logica pentru păgâni era că așa funcționează realitatea, cel puternic are tot dreptul să stăpânească și să se folosească de cei mai slabi.
IV. Tatăl credinței
„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” – Geneza 22:18
Din cauza distrugerii semănate de urmașii lui Cain, degradarea omului ajunge la apogeu, putreziciunea și decadența morală au adus iadul pe pământ. Însă Dumnezeu a pregătit un plan pentru răscumpărarea omului din robia păcatului, această boală care a schimonosit chipul divin pus de creator în inima ființei Sale favorite. Avraam este chemat de Dumnezeu să părăsească Ur, un oraș aflat în mijlocul Imperiului Sumerian, să renunțe la siguranța și la confortul civilizației produse de urmașii lui Cain. Avraam face acest pas punându-și speranța în promisiunea făcută de Dumnezeu, anume că va avea un fiu și că va deveni tatăl multor popoare, în ciuda faptului că nevasta sa, Sara, era infertilă, iar Avraam avea 75 de ani.
El își trăiește restul vieții ca păstor nomad, viață care se asemăna cu cea din Grădina Edenului. Ducând o viață de nomad el este nevoit să aibă credință că Dumnezeu îi va purta de grijă și va asigura hrană pentru familia și pentru turmele sale. Povestea vieții lui Avraam, numit și „tatăl credinței”, este constituită dintr-o serie de încercări prin care Dumnezeu îl pune. Prin aceste încercări Dumnezeu îl învață să aibă încredere în El și în chipul divin din inima celorlalți oameni. În timpul călătoriilor sale, Avraam oferă ospitalitate unor străini, pe care îi primește în cortul său și le oferă un vițel din turma sa drept hrană. Atunci, cei 3 se dezvăluie ca fiind mesageri divini, iar promisiunea făcută lui Avraam este repetată și întărită.
Dacă frica alimentează ciclul păcatului care l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, credința alimentează ciclul iubirii, care vindecă sufletul și restaurează imaginea divină din inima omului. Atunci când ne deschidem casa sau sufletul în fața unui străin acționăm în credință, avem încredere că există ceva bun în acea persoană care o va determina să trateze gestul cu tandrețe și să răspundă similar. Astfel inițiem un ciclu pozitiv care apropie cele două persoane din ce în ce mai mult. Se stabilește o relație de încredere și iubire, în care fiecare se va simți în siguranță în preajma celuilalt. Frica dezbină, iar credința unește.
Un alt episod important este povestea sacrificiului lui Isaac. Avraam trăia într-o lume patriarhală prin excelență, cel mai important lucru pentru un bărbat era să aibă un băiat care să ducă mai departe numele și tradițiile strămoșești. Atât de fierbinte era dorința de a avea urmași, încât a fost dispus să își pună credința într-o promisiune șoptită și să părăsească siguranța civilizației pentru a obține acest lucru.
Într-un final, Dumnezeu Își ține promisiunea și nevasta lui Avraam, Sara, naște un băiat care primește numele Isac. Însă Dumnezeu îi testează credința lui Avraam o ultimă dată, să vadă dacă iubea destinul dorit, de „tată al popoarelor” mai mult decât pe Dumnezeu, și îl cere pe Isac ca jertfă. Când Avraam ajunge pe munte și este gata să ducă la bun sfârșit ritualul, un înger îl oprește și îi oferă în schimb un berbec în locul lui Isac. Prima lecție a acestei povești pentru Avraam și urmașii lui este că Dumnezeu nu va cere niciodată sacrificii umane, precum zeii păgâni.
A doua lecție este că nu doar sacrificând alte persoane săvârșim păcatul lui Cain, facem asta de fiecare dată când punem mai mult preț pe satisfacerea unor dorințe personale pe care le putem obține printr-o persoană decât pe persoana respectivă. Când lăsăm să se întâmple acest lucru, acea persoană nu devine decât un obiect al dorinței, există ca să slujească nevoilor noastre, iar iubirea devine egoism.
Deși Avraam îl iubea pe Isac, probabil punea preț mai mult pe destinul mult dorit “de tată al popoarelor”, băiatul său fiind un mijloc prin care își îndeplinea această dorință. Dumnezeu a cerut jertfirea lui Isac pentru a-l obliga pe Avraam să detroneze această dorință, care avea întâietate în inima sa. În momentul în care îngerul a oprit mâna lui Avraam, acesta l-a primit înapoi pe Isac într-un mod în care nu îl „avea” înainte. Ca pe un fiu preaiubit și un suflet prețios, nu doar ca pe un urmaș. Povestea lui Isac ne arată că ascultarea de Dumnezeu înseamnă să ai pentru alții o dragoste care renunță la interesele personale, o dragoste care se leapădă de sine.
Dacă iubești pe cineva lasă-l să plece.
V. Fiul lui David
„Nu zice Scriptura că Hristosul are să vină din sămânța lui David, și din satul Betleem, unde era David?” – Ioan 7:42
2000 de ani mai târziu urmașii lui Avraam au ajuns într-adevăr un popor numeros, o națiune, precum a promis Dumnezeu. Însă țara se afla sub ocupația Imperiului Roman, mașina de război infernală a acestora, mărșăluind din Peninsula Italică, a ajuns până în inima Mesopotamiei. Imperiul Roman era doar ultimul dintr-o înșiruire de imperii care au stăpânit zona. Între sumerieni și romani, Asiria, Babilonul, Persia și Grecia au dominat pe rând ținutul dintre Tigru și Eufrat, fiecare cucerind în mod sângeros regiunea de la imperiul predecesor. La originea întemeierii Romei stă mitul uciderii lui Remus de către fratele său Romulus, aceștia fiind fii ai lui Marte, zeul agriculturii și al războiului. Era clar pentru evrei că spiritul lui Cain anima expansiunea Imperiului Roman, ca și a celorlalte imperii.
Studiind scripturile învățaților din vechime și calendarul lăsat de profetul Daniel, evreii așteptau cu înfrigurare venirea lui Mesia. Acesta era un conducător promis de către divinitate, din genealogia regelui David, băiatul păstor care se lupta cu fiarele pentru a salva oile din turma sa. Mesia, sau Unsul Domnului urma să conducă armatele lui Dumnezeu împotriva urmașilor lui Cain. După înfrângerea acestora El va aduce pacea peste tot pământul, proclamând eliberarea captivilor și alinând suferințele celor slabi.
În aceste vremuri pline de frământări și de neliniște, un tânăr predicator itinerant străbate ținutul Levantului din Galilea până în Ierusalim propovăduind venirea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu, o împărăție a păcii, a dragostei și a fericirii. Pe parcursul călătoriilor sale, Acesta vindecă în mod miraculos bolnavii, de fiecare dată aceste vindecări sunt legate de o declarație de iertare a păcatelor. Dar evreii știau că doar Dumnezeu poate ierta păcatele, așa că șoapte și acuzații de blasfemie ajung la urechea liderilor religioși din Ierusalim, înainte ca tânărul predicator să intre în oraș.
Ajuns în capitală, El este primit triumfal de mulțime, care îl aclamă ca Fiul lui David, un titlu rezervat pentru Mesia. În templu, El îi acuză pe acești lideri religioși de corupție și anunță că va distruge templul și îl va reclădi în 3 zile. Preoții pun la cale un complot și mituiesc unul dintre urmașii săi pentru a-L aresta în timpul nopții, astfel evitând o eventuală răscoală a mulțimii. Este adus în fața Marelui Preot, Caiafa pentru a da socoteală, aici este acuzat de blasfemie și autodesemnarea titlului de Mesia, care îl făcea un pericol pentru ocupația romană. Deși nici o acuzație nu poate fi dovedită în mod clar, Caiafa ia o decizie politică, pentru a evita o revoltă și retalierea romană.
Tânărul predicator este torturat și crucificat, împreună cu doi tâlhari, în ziua Paștelui evreiesc, sub ovațiile aceleiași mulțimi care i-a oferit o primire fastuoasă în oraș. Toți cei apropiați Lui Il părăsesc, imaginea pe care o aveau în minte legată de Mesia nu se potrivea cu Omul bătut și umilit în fața mulțimii. Ultimul act pe care îl face înainte să-și predea duhul în mâinile lui Dumnezeu este să se roage pentru iertarea celor care L-au torturat, batjocorit și ucis. „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Iertarea câștigată prin jertfa Sa imaculată, curăță omenirea de murdăria păcatului. Jertfele de vină nu mai sunt necesare pentru a restabili legătura cu Dumnezeu, pentru că sângele Său sfânt a curs pentru a curăți lumea o dată pentru totdeauna. „Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor.”
Avraam a renunțat la dorința sa egoistă când a fost dispus să-și jertfească fiul pe altarul lepădării de sine. Drept răsplată Dumnezeu Și-a trimis propriul Fiu ca să elibereze omenirea de sub robia păcatului strămoșesc, dându-Se pe Sine ca sacrificiu. El reprezintă berbecul care l-a înlocuit pe Isac drept jertfă pe muntele Moria. El este țapul ispășitor asupra căruia ne aruncăm păcatele, bătut, batjocorit și ucis pentru vina noastră. El este mielul de Paște, care semnifică eliberarea din robia egipteană și cruțarea întâilor născuți evrei de către îngerul morții. Trupul lui este masa de împăcare între oameni, comunitate și Dumnezeu. „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi”.
Traducerea din greacă a rugăciunii Tatăl Nostru zice: „și ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri.” Prețul a fost plătit, iar pentru iertarea păcatelor este nevoie doar de credință și de o părere sinceră de rău. Iar credința într-un Dumnezeu care S-a întrupat și apoi Și-a dat acel trup ca jertfă pentru a sterge murdăria păcatului de pe sufletul omului face iertarea celor care aduc ofensă mult mai ușoară. Dragostea Sa curge de pe cruce și vindecă pe oricine se apleacă în fața jertfei Sale.
El este Mesia, Unsul Domnului, Împăciuitorul, Regele regilor, Isus Hristos.
VI. Fiul Omului
„Ci oricine vrea să fie mai mare între voi trebuie să devină slujitorul vostru, iar cel ce vrea să fie primul între voi trebuie să devină sclavul tuturor. Căci Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” – Matei 20:26-28
Hristos a venit să învingă adevărații dușmani ai omenirii: păcatul și moartea, iar planul de răscumpărare al lui Dumnezeu îi includea și pe urmașii lui Cain. După învierea și înălțarea Sa la cer, ucenicii Lui, umpluți cu Duhul Sfânt, au început să predice vestea cea bună, adică victoria asupra morții și păcatului. În Antichitate atunci când un rege câștiga un război, acesta trimitea un mesager care să ducă vestea supușilor săi, înainte ca regele să sosească, împreună cu restul armatei. Acești mesageri se numeau “cei care poartă vestea cea bună” sau în greacă „evangheliști”. În mod normal păgânii nu erau deranjați de apariția unui nou zeu alături de multitudinea deja existentă în panteonul lor. Însă mesajul predicat de ucenicii lui Isus era atât de radical și de puternic, încât aceștia au suferit persecuții oriunde au predicat. Unsprezece dintre cei doisprezece au murit sub tortură pentru credința lor, urmând modelul Celui care i-a eliberat.
Deși Ierusalimul a fost distrus din temelii în anul 70 de către romani ca urmare a unei revolte și în ciuda persecuției pe care au îndurat-o creștinii în primele secole, credința în Hristos cel răstignit s-a răspândit ca focul pe toată întinderea Imperiului Roman. Primul împărat roman care s-a convertit a fost Constantin cel Mare în jurul anului 312, iar Teodosie I a fost cel care a proclamat creștinismul ca religie oficială a imperiului. Spiritul lui Cain a fost fugărit din sufletul Europei. Însă un sistem clădit pe lăcomie, oprimarea celor slabi și folosirea lor ca resurse nu putea sa supraviețuiască după ce valorile sale s-au schimbat în mod radical. În 476 liderul germanic Odoacer a pornit o revoltă în imperiu și l-a detronat pe împăratul Romulus Augustulus, eveniment care marchează căderea Imperiului Roman de Apus.
Această perioadă marchează tranziția sistemului agricol bazat pe sclavi la cel bazat pe servi. Aceștia nu mai erau considerați proprietate, dar erau legați de pământul pe care îl munceau, trebuind să plătească o parte din roadele câmpului ca tribut pentru stăpânul care deținea pământul. Eventual aceste taxe au fost limitate de autoritățile religioase pentru a proteja servii, invocând prohibiția biblică a împrumutului cu dobândă, pământul considerându-se a fi împrumutat de către stăpân servilor. După câteva generații, aceștia primesc pământul unde locuiau și pe care îl lucrau. Încet, dar sigur, cursul istoriei se îndreaptă către o lume liberă, în care fiecare are dreptul la proprietate și la educație.
În 1215, în Anglia, a fost emisă Magna Charta Libertatum sau Marea Cartă a Libertăților, primul model de declarație a drepturilor omului. În document se declară pentru prima dată în istorie că regele nu este deasupra legii. Tot aici se afirmă dreptul fiecărui om la o judecată imparțială și dreptul de a deține proprietate. În această perioadă au fost construite primele spitale publice din istorie, urmând modelul mănăstirilor creștine. Călugării din aceste mănăstiri duceau o viață dedicată studiului și apropierii de Dumnezeu, de aceea mănăstirile au devenit locuri de refugiu pentru călători, oferind ajutor medical nevoiașilor și adăpost pentru copii orfani sau bătrânii care nu își mai puteau purta de grijă.
Tot în aceste mănăstiri au fost păstrate scrierile învățaților din vechime, călugării transcriau și studiau aceste documente scrise de păgâni, pentru a fi puse în slujba lui Hristos. Aceste școli monastice au inspirat construirea primelor universități din Europa. În aceste locuri s-au pus bazele chimiei, pe baza cunoștințelor învățaților chinezi, s-a făcut progres în matematica, prin adopția numeralelor arabe și s-au avansat mijloacelor de navigație, pe baza tehnicilor vikinge. Călugării din Bizanț au păstrat scrierile filosofilor greci, care apoi au ajuns, o dată cu expansiunea islamică și în Europa de Vest. Aici au fost folosite pentru a avansa astronomia, medicina, algebra și geometria. Aceste cunoștințe au fost apoi folosite în comerț și arhitectură.
Euclid, născut în anul 300 înainte de Hristos, a fost cel mai priceput matematician al Antichității Greco-Romane. Prima sa axiomă postulează ca, două lucruri care sunt egale cu al treilea lucru, sunt de asemenea egale între ele. Axioma este o afirmație care este evidentă prin ea însăși, care nu necesită demonstrație. Dar grecii nu credeau într-o origine comună a oamenilor, drept urmare, nu credeau că aceștia sunt egali. Tradiția iudeo-creștină a fost cea care a instilat în inima Europei credința că avem toți aceeași origine, ne tragem din Adam, făcut după chiul Creatorului. Dacă două lucruri sunt egale cu al treilea, înseamnă că sunt de asemenea egale între ele.
Chiar dacă învățații greci au făcut descoperiri importante în antichitate, ele nu ar fi dus nicodată la progresul social care a avut loc în Europa creștină. Societatea greco-romană era dependentă de sclavii luați de la alte popoare în război, inovațiile adevărate nu ar fi fost necesare într-o lume în care elitele se puteau baza pe sclavi ca să îndeplinească sarcinile grele. Mai târziu, în epoca pre-modernă, interzicerea prin lege a sclaviei a pornit tot de la gânditorii creștini, care nu puteau reconcilia ideea că toți suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, cu faptul că sclavii erau considerați suboameni, fără voință proprie.
Prin moartea Sa, a devenit arhetipul jertfei și lepădării de sine, în supunere față de Tată. Prin viața pe care a dus-o, Isus a fost prototipul liderului care dă tot ce are pentru a-i ajuta pe cei care Îl urmează. Unul dintre ultimele lucruri făcute împreună cu ucenicii Săi înainte să fie arestat, a fost să le spele picioarele, un gest cu mare însemnătate simbolică. Principiul liderului care slujește celor pe care îi conduce este principiul care a întors istoria umanității cu 180 de grade, înapoi către Dumnezeu. Titlul de slujitor public sau ministru, din civilizația vestică, își are originea în acest principiu predicat și practicat de Isus.
Într-un final, emanciparea și educația femeilor nu ar fi fost posibilă fără exemplul lui Isus, care a încurajat-o pe Maria să stea împreună cu ceilalți ucenici care ascultau învățăturile Sale. Isus S-a arătat prima dată în trupul Său de slavă, după înviere, unor femei. Mărturia femeilor nu era considerată demnă de încredere în fața tribunalelor din vechime, de aceea ucenicii nu le-au crezut pe cele două, însă au fost apoi smeriți de apariția lui Isus în mijlocul lor. Păcatul a intrat în lume prin Eva, care a văzut că pomul interzis „era de dorit”, și prin Adam care a mâncat din el, săvârșind păcatul neascultării. Isus Și-a învins dorința și a dus o viață perfectă, în ascultare deplină față de Dumnezeu, de aceea, jertfa și exemplul Său au restabilit relația de colaborare și complementaritate dintre bărbat și femeie. Vocea fiicelor Evei este din nou acultată datorită încurajării lui Hristos: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat!“. Blestemul păcatului este rupt și Omul poate trăi din nou ca în Grădina Edenului, în prezența lui Dumnezeu. Ca pentru orice boală gravă însă, a fost nevoie de un timp îndelungat pentru vindecare.
Hristos a fost denumit de apostolul Pavel noul Adam(Om), iar prin El putem deveni și noi oameni noi.
VII. Copii ai Cuvântului
„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu…Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” – Ioan 1:1,14
Autorul Genezei descrie cum Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul care separă ce este bun, atribuind un nume și un scop pentru fiecare lucru creat. Apoi, Adam, reprezentant al Creatorului pe pământ continuă lucrarea Sa și dă nume animalelor. Am explicat legătura dintre nume și scop la începutul acestui articol și cum limbajul a contribuit la crearea lumii și civilizației. A existat o linie de gânditori greci care, studiind principiile naturii create de Dumnezeu, au ajuns la concluzii similare. Singurul dintre cei doisprezece apostoli care nu a fost ucis pentru credința sa, Ioan, apostolul preaiubit, a fost exilat în insula Patmos, aparținând Greciei de astăzi. Aici, acesta a studiat scrierile înțelepților greci și, ghidat de Duhul Sfânt, a găsit tipare similare cu cele ale tradiției din care se trăgea, în gândirea acestor filosofi. Ioan este cel care pune accent în scrierile sale pe faptul că Isus este întruparea Cuvântului folosit de Dumnezeu pentru a crea lumea, așa cum este descris în primul capitol al Genezei.
Grecii foloseau termenul „logos”(cuvânt, sens, plan) ca să descrie un concept similar. Primul dintre ei a fost Heraclitus, el folosește cuvântul „logos” ca să descrie tiparele din univers care au o anumită ordine, un sens. Pentru că aceste tipare au o ordine înseamnă că putem studia și rândui lucrurile care aparțin unui anume logos, care sunt reunite sub același tipar. După cum spune autorul Genezei „fiecare după soiul lor”. De aici avem denumirea științelor care studiază diferite domenii: bio(viață)-logie, antropo(om)-logie, geo(pământ)-logie etc. Mai târziu, filosofii stoici au ajuns să vadă în noțiunea de „logos” nu doar o structură inerentă a lucrurilor, ci mai mult ca pe o forță vie, activă. Ei vorbeau despre logos ca fiind un principiu care aduce ordine, existând în toate lucrurile și animându-le în mod pozitiv, ei aseamănă logosul cu o sămânță care aduce viață din neînsuflețire.
Apoi, Platon credea că există o lume a formelor, a ideilor în care aceste tipare ale lucrurilor materiale existau într-o formă perfectă, o lume a logosurilor sau a spiritelor. În concepția sa, obiectele materiale sunt doar o imitație deficientă a acestor forme. El credea că aceste tipare reprezintă esența nonmaterială a acestor obiecte, spiritul lor. De exemplu, există multe mese pe lume, dar forma sau tiparul meselor este centrul din care izvorăsc toate mesele. Platon credea că lumea formelor este lumea adevărată, fiind sursa din care realitatea materială își are originea. Asta din cauză că, oricât am încerca, nu vom putea construi niciodată o masă cu adevărat perfectă sau nu vom putea trasa un cerc ideal. De aceea școala filosofică rezultată din această gândire, gnosticismul, este caracterizată printr-un dispreț pentru lumea materială, considerând cerul sau lumea formelor adevărata realitate.
Filo din Alexandria a fost un iudeu elenizat care s-a născut cu 25 de ani înainte de Hristos. Din scrierile sale vedem cum vedeau aceste concepte învățații evrei ai acelor vremuri, denumită Perioada Celui De-al Doilea Templu. În Vechiul Testament există sintagma „Dabar-YHWH” adică Cuvântul lui Dumnezeu și este folosit de obicei când Dumnezeu vorbește profeților Săi. În ebraică „dabar” are un sens și mai larg decât în greacă, putând însemna: cuvânt, subiect, concept, cauză, lucru. Profeții primesc un mesaj de la acest Cuvânt, însă din context nu reiese că este vorba doar despre o voce sau un gând. În Ieremia spre exemplu, Cuvântul este descris cum „vine” către profet sau cum „întinde mâna” și atinge gura acestuia. Filo scrie cum acest Cuvânt era considerat o Persoană, un mediator între Creator și celelalte ființe create, spirite sau oameni, Cel care prezidă în Consiliul Ceresc. El era considerat instrumentul prin care Dumnezeu a făcut lumea, fiind prezent la începutul creației.
Dacă legăm acest concept de povestea lui Isus, putem deduce că acest Cuvânt creator, care unește toate scopurile și care este întronat deasupra tuturor ființelor este Cuvântul care se dă pe Sine ca jertfă pentru ca ceilalți să poată exista. Jertfa de sine este principiul care dă viață, care unește lumea materială într-un singur punct, într-un scop și o conectează cu lumea spirituală. Sacrificiul este procesul prin care o mulțime de potențial se unește într-un singur scop, devine un singur trup, căpătând o identitate „superioară”.
În scrierea alfabetică, descoperită de popoarele semitice, dintre care fac parte și evreii, o literă reprezintă un sunet iar mai multe litere se unesc pentru a forma un cuvânt. Astfel literele renunța la individualitate pentru a face parte dintr-o identitate superioară, pentru a exprima un cuvânt, un nume, un scop. O creangă și o piatră ascuțită încetează sa mai fie aceste lucruri, trebuie să se „sacrifice” pe sine ca să participe la un scop comun, sa fie unite într-o identitate superioară lor, cea de topor. Iar forma toporului trebuie să sacrifice perfecțiunea sa „cerească” pentru a se întrupa, să dea voie unui topor imperfect să existe. Altfel zis, din perspectiva unui om, acesta trebuie să sacrifice o piatră și o creangă ca să obțină un topor, iar apoi va trebui sa sacrifice imaginea ideala a toporului, sa ignore defectele uneltei rezultate, pentru a folosi toporul într-un mod practic.
Același tipar se aplică și la oameni, aceștia fiind compuși dintr-o multitudine de impulsuri, de instincte și de dorințe. Toate acestea trebuie să fie supuse identității personale, reprezentată prin nume. Pentru a avea o identitate puternică, orice om are nevoie de un scop în viață, de un ideal. Acest scopul este alcătuit din scopuri mai mici, zilnice, lunare, anuale etc. Aceste scopuri intermediare alcătuiesc o ierarhie a scopurilor și au rolul de aduce persoana mai aproape, pas cu pas către împlinirea scopului final, sau a destinului. Aceste scopuri, oricare ar fi ele, nu pot fi tiranice, trebuie să sacrifice perfecțiunea și să slujească nevoilor trupești, adică să satisfacă într-un mod sănătos toate dorințele supuse. Impulsurile, la rândul lor, trebuie să se jertfească, să se supună scopului și să-l alimenteze. Dacă nu se supun scopului, sau dacă acesta lipsește, persoana respectivă devine înrobită de dorințe, care se vor lupta între ele pentru control, ceea ce duce la o identitate instabilă, fragmentată.
Dacă urcăm mai sus, fiecare dintre membri unui grup trebuie să își sacrifice sinele, sau o parte din el, pentru a fi uniți cu alți oameni într-un scop și o identitate comună (familie, club sportiv, țară etc) Fiecare membru are rolul său specific de îndeplinit în cadrul grupului. Aceste identități au și ele un scop și un ideal, un set de valori. Pentru a participa la acest scop comun membrii grupului trebuie să își sacrifice din timp și resurse, spre exemplu taxele fiind tot un tip de sacrificiu. Pentru a fi parte dintr-o echipă sportivii trebuie să își dedice o parte din timp pentru antrenamente, în același timp trebuie să renunțe la unele obiceiuri nesănătoase care ar afecta scopul comun și armonia din grup. Dacă fiecare din grup face sacrificiile necesare identitatea comună devine mai puternică. În schimb, această identitate oferă înapoi către membri diferite avantaje care nu ar fi putut obținute de aceștia când erau singuri (un sentiment de apartenență, protecție, infrastructură etc).
Fiecare grup trebuie să sacrifice perfecțiunea idealului pentru a supraviețui și pentru a crește, primind membri noi, care sunt mai departe de ideal. De aceea grupul are o ierarhie, cei din vârful ierarhiei fiind cei care sunt cel mai aproape de scop, de ideal. Liderul este un reprezentant sau o „întrupare” a identității „superioare”, al idealului. Toate identitățile se unesc și sunt legate de principiul sacrificiului personal și alcătuiesc la rândul lor propria ierarhie, o ierarhie a ierarhiilor, în vârf căruia se află Isus, întruparea perfectă a lui Dumnezeu, care S-a dat drept jertfă pentru ca noi, imperfecți cum suntem, să putem participa în marele plan divin, în harul și gloria Sa.
Dragostea Sa „curge” din vârf, umple și leagă toată ierarhia într-un mod fractal, de sus până jos pentru că El este în același timp situat cel mai sus dar și cel mai jos în această ierarhie. Este Regele regilor dar a fost crucificat ca un tâlhar, este în același timp Marele preot și jertfa, este cel care a primit toată gloria și slava pentru că a acceptat să fie bătut și batjocorit pentru păcatele altora. După vorbele apostolului Pavel: „El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El.”
Sacrificiul este procesul prin care potențialul neactualizat se transformă în realitate practică, devine folositor. De fapt, de fiecare dată când facem o alegere, sacrificăm potențial pentru a crea ceva nou. Spre exemplu, un sculptor vede o bucată de lemn care are potențial să devină orice în mainile sale. Însă acest potențial va trebui sacrificat pentru a obține o operă de artă reală. Un copil visează să ajungă doctor sau astronaut, dar va trebui să sacrifice una dintre aceste două opțiuni, să aleagă o meserie, o specializare. Adam a văzut o mulțime de animale dar a trebuit să aleagă un nume și un scop pentru fiecare, „după soiul lor”. Sacrificiul este un tipar fractal, care se desfășoară pe mai multe nivele și transformă universul dintr-un spațiu haotic și rece într-un loc ordonat și plin de viață, într-o Grădină.
Visul explorării spațiului infinit a fost făcut posibil de către progresul științific, dar acesta nu ar fi putut avea loc decât într-o lume care credea că universul are o ordine intrinsecă, care poate fi studiată. Dezvoltarea și aplicarea metodei științifice nu ar fi fost posibilă fără o credință că toate lucrurile au fost create de o Ființă inteligentă și că studierea tiparelor din univers ne poate face să aflăm mai multe despre acest Creator infinit. Credința într-un Adevăr transcedental a fost în spatele progresului științific, în lipsa acestei credințe, nu există niciun motiv pentru care adevărul și descoperirile nu ar putea fi manipulate ca să servească unor interese sau ideologii umane. Faptul că studiul și inovațiile tehnologice trebuie puse în slujba binelui comun, a vieții, nu este deloc intuitiv fără credința într-un Dumnezeu care a creat lumea, iar apoi a zis că este bună.
Casa Olarului Cluj-Napoca 