Amintire cu haiduci

Războinicul lăuntric

Breasla războinicilor este o constantă universală în societățile umane încă din negurile timpului. Istoria speciei noastre este întrețesută de legendele războinicilor străvechi precum Ahile, de gladiatori, vikingi, samurai, cavaleri sau soldați. Nevoia de a lupta pentru un scop este înscrisă cu litere de foc în codul nostru genetic, mai ales în codul genetic masculin.

Dumnezeu a pus în noi această energie, care ne motivează să înfruntăm obstacolele pe care viața ni le scoate în cale. Razboinicul din noi își afirmă dorința de supraviețuire, de a lupta pentru libertate și pentru a-și apăra teritoriul propriu.

Pentru a scoate la iveală și a tempera această energie este necesar antrenamentul constant, sub îndrumarea și alături de alți războinici. Prin antrenament luptătorii își dezvoltă forța, curajul, îndemânarea, intelectul și cel mai important, stăpânirea de sine. Ei devin mai puternici și mai periculoși atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Având o relație apropiată cu pericolul, aceștia învață să își cunoască propriile limite, să devină mai umili și mai realiști în legătură cu aptitudinile lor. Cel mai important lucru pe care îl poate învăța un războinic este să se cunoască pe sine și, drept urmare, să cunoască lucrurile pentru care merită să lupte.

”Să te identifici ca războinic înseamnă să zici: ‘Sunt responsabil pentru ce se întâmplă în jurul meu’ și ‘Trebuie să fac tot ceea ce pot face ca să construiesc o lume mai bună pentru mine și pentru ceilalți’” – Carol S Pearson

Un războinic matur nu depinde de validare externă și nu luptă pentru a-și glorifica propriul nume. El va lupta în primul rând ca să-și învingă mândria și se va investi pentru un  ideal mai mare decât el însuși. El își supune capacitatea de luptă lui Dumnezeu, unei cauze, unui popor sau unei sarcini.

În povestea lui David și a lui Goliat avem prin Goliat exemplul cel mai bun al războinicului infantil, care luptă pentru propria glorie. În Antichitate exista tradiția duelului între doi războinici aparținând unor tabere inamice pentru a evita vărsarea de sânge inutilă.

Goliat era un uriaș de peste doi metri, având armele și armura făcute din aramă, care era un metal foarte greu de găsit după căderea Epocii de Bronz. Această întâmplare are loc la începutul Epocii de Fier, deci din perspectiva evreilor, dușmanul lor era un uriaș care purta o tehnologie prețioasă, pe care o dețineau doar eroii din legende. El venea în fiecare zi înaintea taberei israelite lăudându-se cu victoriile sale și batjocorind poporul evreu și numele lui Dumnezeu. Din perspectiva războinicul infantil singurul mod în care se poate înălța pe sine este călcând peste alții.

David, deși este doar un flăcău, reprezintă arhetipul războinicului matur. El nu luptă pentru a-și demonstra propria valoare, precum Goliat, ci pentru a apăra o cauză. David este un păstor umil, iar experiența sa de luptător constă în ocaziile în care a înfruntat leii și urșii pentru a-și proteja turma. Auzind insultele rostite de uriaș, el nu acceptă umilința adusă poporului său. David decide să îl înfrunte pe Goliat pentru a salva onoarea lui Israel și pentru a aduce glorie numelui lui Dumnezeu. Înarmat cu o praștie, cinci pietre și cu ajutor divin, băiatul păstor îl doboară pe Goliat și apoi îl omoară cu propria lui sabie.

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de stăpânire de sine.” 2 Timotei 1:7

Mama devoratoare

Fiecare bărbat este chemat de Dumnezeu să fie lider pentru familia sa și să lupte pentru a-i apăra pe cei din jurul său, asemenea lui David. Diavolul a urât dintotdeauna bărbații puternici, care se pot ridica să lupte împotriva tiraniei sale, pentru a-i elibera pe cei fără ajutor. Vedem acest lucru în povestea lui Moise, când Faraon a ordonat uciderea pruncilor de parte bărbătească a evreilor pentru a-i menține pe aceștia în robie. Povestea se repetă pe vremea lui Isus, atunci când Irod, fiindu-i frică că își va pierde tronul, a orchestrat masacrul băieților mai mici de doi ani din jurul Betleemului.

Putem observa acest tipar repetându-se de-a lungul istoriei. Imperiul Otoman cerea un anumit număr de băieți ca tribut în fiecare an. Aceștia erau educați în cultura islamică și supuși unor antrenamente riguroase de tineri pentru a deveni apoi ieniceri. Acești ieniceri erau corpul de elită al armatei otomane și de multe ori, ajungeau să lupte pentru a-și subjuga propriii compatrioți. Atunci când Uniunea Sovietică a ocupat statele din estul Europei, bolșevicii au trimis în lagărele din Siberia toți potențialii lideri și oamenii cu educație, care s-ar fi putut opune regimului.

Diavolul vrea să distrugă vigoarea masculină și spiritul de luptă din societățile pe care le subjugă, pentru a transforma poporul în potențial maleabil, ușor de folosit și de manipulat. În zilele noastre el și-a rafinat metodele și folosește progresul tehnologic împreună cu spiritul epocii moderne pentru a înăbuși potențialul masculin. Fără scop sau direcție, bărbații din ziua de azi au fost transformați într-o generație de consumatori, oameni docili, fără inițiativă și identitate.

Perioada de pace și de prosperitate în care trăim este fără precedent în istoria umanității. Spre deosebire de înaintașii noștri, nu am trecut printr-un război sau o foamete, marele nostru război este un război spiritual. Spiritul masculin care îndeamnă la explorare și la inovație este sufocat de confort. Orice lucru pe care îl dorim este la un click distanță, nimic nu mai necesită efort, antrenament sau studiu constant, care sunt indispensabile pentru formarea unui bărbat.

Dezvoltarea abilităților sociale, elocvența în vorbire și dezbaterile între prieteni, au fost înlocuite de nevoia bolnavă de atenție, specifică rețelelor de socializare, unde nu contează dacă zici ceva bun, ci mai degrabă câte like-uri primești. Curajul și răbdarea necesare pentru a cuceri o fată și a construi o relație bazată pe încredere și pe cunoaștere reciproce, nu mai sunt necesare atunci când cultura modernă îți vinde minciuna unei aventuri rapide pe Tinder sau îți oferă o soluție care nu necesită vreun efort prin intermediul pornografiei. De ce ai pierde timp citind cărți sau învățând abilități noi, acest lucru cere efort și determinare, mai bine stai în fața ecranului și consumi același divertisment ușor de digerat și care nu spune nimic nou de pe Netflix.

În toate aceste exemple este vorba de același tipar, prin care imboldurile naturale sunt satisfăcute prin stimularea plăcerii pe termen scurt. Problema este că această plăcere nu durează decât un moment, fiind imediat înlocuită de o sete pentru următoarea doză. Bineînțeles, cu fiecare doză creierul se desensibilizează la stimuli și o ”porție” mai mare este necesară pentru obținerea aceleiași plăceri. După câteva luni, lucrurile simple precum o zi însorită sau zâmbetul unei fete, care până atunci aduceau bucurie, nu mai au niciun efect. După câțiva ani, toată viața ta este rânduită în jurul nevoii de a hrăni demonul adicției.

Majoritatea tinerilor din ziua de azi își încep ziua și o termină în fața unui ecran, acolo fug când au nevoie de alinare și de sfaturi. În concepția lor, vocea internetului este sursa autorității supreme. Diferențele între acest tip de comportament și ritualurile idolatre ale popoarelor păgâne de acum 3000 de ani sunt foarte puține. Profeții din Vechiul Testament au asociat tot timpul închinarea la idoli cu sclavia. Dependența nu este altceva decât o formă de venerare demonică.

”Există o cale ce pare dreaptă omului, dar la urmă duce spre moarte.” Proverbe 14:12

Pe de altă parte, mișcarea culturală care domină spațiul public din vest este fixată pe războiul împotriva patriarhatului, adică o luptă împotriva autorității masculine. Bărbații se dezvoltă și apoi excelează urmând alți bărbați după care se modelează. Punându-și încrederea în autoritatea acestor maeștri, ei învață prin ascultare și prin imitație o meserie sau abilități noi. Mai mult, astfel, ei devin bărbați competenți, membre de nădejde în trupul comunitar și modele pentru generația viitoare. Tatăl este primul model pentru un băiat, iar apoi, pe parcursul vieții, acesta își alege o serie de figuri paterne care sunt văzute drept exemple.

Dacă dragostea de mamă este vădită și de nestăvilit, dragostea paternă este mai strictă, dar are ca scop corectarea și perfecționarea copilului pentru viitor, atunci când nu se va putea baza pe protecția și pe îndrumarea părinților. Un copil are nevoie de ambele influențe în viața sa, acestea echilibrându-se și completându-se una pe alta. Dragostea maternă oferă afecțiune și protecție, iar cea paternă oferă disciplină, competență și curaj. Abolirea autorității paterne și lipsa modelelor masculine aduc un dezechilibru în societate.

Cultura modernă pune prea mult accent pe empatia maternă, care oferă afecțiune fără întârziere, indiferent de situație și respinge total dragostea paternă, care disciplinează pe moment cu scopul de a întări copilul pentru a deveni o persoană independentă în viitor. Asumarea riscului că durerea de moment poate fi transformată în binefacere pe termen lung, este un lucru profund masculin. Munca asiduă, antrenamentul intens, studiul îndelungat, pericolul înfruntat pe moment, în credința că ar putea duce la o viață mai bună în viitor. Confortul și siguranța civilizației moderne au dus la eliminarea oricărui pericol real pentru oameni. Din această cauză asprimea masculină este văzută ca o relicvă a vremurilor apuse și drept urmare o pornire greșită în mod inerent, în contextul modern.

Carl Jung, psihanalist, ucenic a lui Freud, a observat la unele dintre pacientele sale care erau de obicei mame singure, o tipologie pe care el a numit-o arhetipul mamei devoratoare. Aceste mame, acționând la nivel subconștient din frica de a rămâne singure, tratează în asemenea mod copiii, încât aceștia devin dependenți de ea. Dorind să îi protejeze de orice pericol, ea nu își dă seamă că le va înăbuși dezvoltarea. Le oferă afecțiune și le îndeplinește orice poftă copiilor atâta timp cât aceștia nu o vor părăsi. Un asemenea copil nu are șansa să devină o ființă independentă și capabilă să își poarte singură de grijă. El va rămâne un infant dependent de mamă toată viața sa, aceasta din urmă hrănindu-se cu potențialul copiilor ei.

Cultura acestor vremuri acționează la nivel social asupra băieților precum o mamă devoratoare. Prin siguranța și confortul excesiv în care trăiesc, băieții nu vor deveni niciodată bărbați.

„Căci noi n’avem de luptat împotriva cărnii și sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutății cari sînt în locurile cerești.” Efeseni 6:12

Regele despotic

Copiii care au fost crescuți sub influența unei mame devoratoare nu își vor actualiza potențialul masculin. Acestora le va lipsi încrederea în ei înșiși și nu vor fi în stare să ia decizii hotărâte în legătură cu viața lor. Ei fug de responsabilitate și cedează controlul vieții lor altor oameni sau unor sisteme ideologice. Aceasta este o extremă a spectrului masculin. Însă o extremă o naște pe cealaltă, iar la polul opus se află tiranul. De obicei acești bărbați vor pendula între extreme, în funcție de situație. În spatele fiecărui bărbat neputincios se află un tiran gata să răbufnească și în spatele fiecărui tiran impulsiv se află un băiat speriat.

Scopul tiranului însă este să distrugă și să domine prin forță. El se vede pe sine ca sursă a autorității, de aceea crede că puterea și autoritatea sunt finite și refuză să le împartă cu alții. Nu înțelege că acestea își au originea în Creator și că se înmulțesc atunci când sunt împărțite cu ceilalți. Tiranul refuză să se supună și va lua puterea cu el în mormânt, împreună cu regatul său. Chinuit de narcisism, el nu scapă nicio ocazie să îi asuprească pe cei pe care îi consideră o amenințare, îi vede pe oameni ca pe niște resurse pe care le poate exploata după bunul plac.

În schimb, Isus reprezintă modelul masculin desăvârșit, al liderului care slujește celor pe care îi conduce. El se supune complet voinței divine și, drept urmare, primește autoritate de la Dumnezeu peste omenire. El este Păstorul cel bun care își îndrumă ucenicii, îi binecuvântează și în final își dă viața pentru turma Sa.

Bărbații echilibrați și competenți creează familii puternice, care la randul lor creează comunități și popoare puternice. Până acum puterea era împărțită între toți bărbații dintr-o societate, fiecare fiind lider peste familia sa. Mai multe familii înrudite alcătuiau un clan, condus de un patriarh și mai multe clanuri formau un trib, acestea fiind întrețesute într-o ierarhie naturală.

Dacă regele ar fi manifestat tendințe autoritare, mai mulți lideri intermediari ar fi putut face o alianță pentru a mitiga această situație. La fel, dacă un lider de clan era prea aspru, oamenii s-ar fi putut plânge regelui sau și-ar fi putut schimba apartenența de clan.  Abolirea autorității și responsabilității masculine a eliminat acest strat intermediar și creează un vid de putere în societatea vestică. Istoria ne arată invariabil că subordonarea puterii unei singure autorități va duce la dictatură. O singură sursă a legii și a moralității, care nu va accepta păreri sau voci dizidente. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut.

Tiranul nu dorește ca oamenii să aibă valori comune, pentru că asta i-ar uni într-o revoluție împotriva sa. În povestea eliberării evreilor din robia egipteană, Moise merge în fața lui Faraon și îi zice: “Așa vorbește Domnul, Dumnezeul evreilor: ‘Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească’.” Din această declarație imperativă putem extrage două idei. Prima idee este că libertatea adevărată nu înseamnă să scapi de reguli, ci mai degrabă să fii liber, ca să urmezi un ideal, să fii liber să îți îndeplinești destinul. A doua idee este că atunci când venerează același ideal, oamenii devin uniți, devin un popor. Lucrul acesta îl sperie pe tiran, care vrea ca oamenii să fie dezbinați și obedienți.

De când s-a separat puterea politică de cea religioasă, după modelul lui Moise și Aaron, au existat legi a căror respectare a fost impusă de către aparatul guvernamental pe de o parte și normele culturale pe de altă parte. Aceste norme culturale sunt reguli care rezultă dintr-un sistem de valori comun al societății. Până acum aceste norme culturale au fost construite pe temelia religiei. Fără această temelie oamenii nu vor ajunge la un consens în legătură cu modul în care se cuvine să se poarte unii cu alții. În lipsa puterii religioase, toată autoritatea va cădea în mâinile puterii politice. Pentru a verifica și a impune aceste reguli de conduită morală vor fi necesare mijloace de supraveghere și control. Aceste mijloacele de supraveghere se află deja în casele noastre fiind prețul plătit tehnologiei în schimbul confortului.

Degradarea valorilor morale și consecința acestui fapt, transferul puterii absolute în mainile politicianului, se vede cel mai clar când ne uităm în mass-media.

”Cei care renunță la libertate pentru a obține protecție, nu merită nici libertate, nici protecție” – Benjamin Franklin

O extremă naște pe cealaltă, iar lipsa unei fibre morale comune va rezulta mai devreme sau mai târziu în tiranie. O societate în care totul este relativ și în care oamenii nu au valori comune nu va reuși să păstreze ordinea decât într-un mod autoritar. Într-o cultură în care se militează pentru desființarea oricărei granițe, este inevitabil că și granițele, care până acum separau puterile în cadrul statului, vor fi eliminate.

Există o frază din latină folosită atunci când se caută suspectul unei crime, ”cui bono”. Înseamnă ”cine ar avea de câștigat”. Pentru a vedea cine este în spatele războiului împotriva patriarhatului trebuie să ne uităm cine are de câștigat de pe urma lui. Găsim răspunsul în cuvântul ”patriarhat”. Acesta provine din cuvântul ”patriarh” care înseamnă ”tatăl care conduce”.

Tatăl conduce în primul rând fiind un model, însă modelul omenesc suprem este Isus, Regele regilor, iar tatăl tuturor este Tatăl Ceresc. De aceea, concluzia inevitabilă este că războiul împotriva patriarhatului este un război împotriva lui Dumnezeu.

Cartea Apocalipsa conține o serie de viziuni profetice care fac referire la ”sfârșitul zilelor” și la un regim tiranic, în care o fiară va domni peste oameni. În contextul profetic fiarele sunt asociate cu imperiile, pentru că, precum o fiară, acestea trebuie să devoreze oameni și resurse pentru a se autosusține. Conform acestui text oricine nu se va supune acestui regim, va fi exclus din societate și nu va mai putea practica comerțul. Deja există precedente în lumea vestică în care oamenii au fost excluși din viața publică, iar conturile bancare le-au fost blocate pentru că au exprimat altă părere decât perspectiva publică. O alianță monstruoasă între giganții tehnologiei, puterea politică și sistemul financiar se conturează la orizont.

„Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi tulburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” Marcu 13:7

Chemare la luptă

În filmul ”Al 13-lea războinic”, Antonio Banderas este Ahmed Ibn Fahdlan, un diplomat arab în ținuturile vikingilor. Aici el este ales, împreună cu alți 12 luptători să apere un sat izolat din sălbăticie de un rău primordial, un trib de canibali, mai mult animale decât oameni. Înainte de ultimul asalt al bestiilor, Ahmed îngenunchează în noroi și se roagă pentru iertare:

”Pentru tot ce ar fi trebuit să gândim și nu am gândit; pentru tot ce ar fi trebuit să zicem și nu am zis; pentru tot ce ar fi trebuit să facem și nu am făcut; își cerem ție o, Doamne, iertare.”

Să fii credincios lui Dumnezeu înseamnă că nu trebuie să faci unele lucruri, dar mai ales dacă ești bărbat înseamnă că trebuie să faci anumite lucruri. Să îți asumi responsabilitatea pentru tine, pentru familia ta, pentru cei din jurul tău. Să fii un model și să îi inspiri pe alții. Să faci din viața ta o jertfa închinată lui Dumnezeu și celor care sunt sub protecția ta. Să continui să construiești ce au început înaintașii tăi. Să păstrezi lucrurile bune moștenite de la ei și să le înlături pe cele rele. Să pregătești următoarea generație, să îți accepți mortalitatea și locul tău în genealogia părinților tăi. Dar mai presus de toate înseamnă să ierți. ”Și iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

În zilele care urmează va fi imposibil pentru ”lupii singuratici” să reziste tiraniei. Singurul mod în care putem proteja scânteia divină din noi va fi în cadrul unor comunități unde dragostea, libertatea și creativitatea sunt încurajate. De aceea va fi nevoie mai mult ca niciodată de bărbați puternici, care își pun nădejdea în Dumnezeu. De stâlpi morali și modele pentru aceste comunități, unde se vor putea refugia oamenii care au nevoie de ajutor și îndrumare, de o arcă de salvare. Va fi nevoie de războinici adevărați, care se luptă cu urșii și cu leii pentru a-și apăra turma, precum David. Care să lupte pentru ceea ce cred, să strângă rândurile în fața dușmanului și, dacă e nevoie, să își dea viața pentru a-i salva pe alții, precum Isus.

„Vegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, fiţi tari! Tot ce faceți, să fie făcut cu dragoste!” 1 Corinteni 16:13-14

Scriind aceste  rânduri aud ecoul unui cântec creștin pe care l-am învățat de la bunicii mei, copil fiind. Vorbește despre cei trei prieteni ai profetului Daniel, care erau printre evreii luați în imperiul babilonian ca robi. Împăratul Babilonului, Nebucadnețar, a făcut o statuie de aur și a cerut ca, la sunetul muzicii, prizonierii aduși din toate popoarele pământului să se închine în fața statuii, în semn de supunere față de el.

”Noi suntem din Israel noi nu ne închinăm

Spre chipul tău de aur noi nici nu ne uităm!

Aşa începe marşul acelor trei eroi

Ce-au biruit infernul şi chipu’ acelui zeu!

Să cânte cât mai tare, noi nu ne închinăm

Orchestre şi fanfare noi în picioare stăm!”

În aceste vremuri trebuie să ne punem nădejdea în Hristos, doar cu ajutorul Lui putem lupta cu tirania care începe să se întrezărească în amurgul cultural pe care îl trăim. Doar prin El vom putea fi liberi și vom putea să-i salvăm pe cei dragi nouă. Acum 2500 de ani acești trei tineri au ales să fie aruncați în cuptorul aprins, în loc să se închine unui dumnezeu fals. În mijlocul flăcărilor a apărut Isus, iar cei trei au ieșit nevătămați din cuptor. Ei au devenit o mărturie pentru existența unui Dumnezeu viu și atotputernic, care ne iubește și vrea să fim liberi, ca să ne îndeplinim scopul pentru care El ne-a creat.

”Dar groaza îi cuprinde pe mincinoşii zei

Că patru sunt în flăcări şi hainele-s pe ei!

Noi suntem din Israel, la zei nu ne-nchinăm

Al nostru Domn e-n ceruri, pe El îl lăudăm!”

Dan Dubei