Se pare că procesul de globalizare și marșul accelerat al tehnologiei au ca rezultat divizarea oamenilor în două tabere opuse: diversitatea extremă și uniformitatea extremă. Războiul cultural din vest nu este decât un conflict între aceste două extreme. Relativismul absolut și dragostea pentru diversitate a unei mișcări politice a dat naștere extremei opuse care venerează uniformitatea și conformarea absolută la reguli.
Problema cu venerarea diversității ca valoare supremă este că diversitatea fără unitate nu este nimic altceva decât descompunere. Fără un liant care să unească părțile componente diferite ale unui sistem, acesta se va dezintegra. Atunci când un trup se descompune aceasta este o imagine a morții. Putem observa același proces în comunități, unde moartea identității comunitare duce la haos și conflict social. La fel, numărul în creștere de boli psihice este rezultatul acestui mod de a procesa realitatea. La nivel psihologic, lipsa unei identități stabile în care să ne ancorăm, duce la disociere și la instabilitate mentală. Aceste lucruri împreună vor duce inevitabil și la moarte fizică într-un mod nemaivăzut de generația noastră.
Uniformitatea fără diversitate este opusul procesului descris mai sus, dar care duce în timp la același rezultat. Atunci când toți membrii unui grup sunt ”trași la xerox” acest lucru duce la unitate, dar în detrimentul diversității. Dar pentru ca un sistem complex să funcționeze în mod sănătos este nevoie ca diferite părți ale sistemului să îndeplinească diferite funcții în colaborare. Atunci când toți membrii grupului sunt reduși sau modelați după același șablon, acest lucru devine din ce în ce mai greu și cu timpul, orice organism care nu funcționează cum trebuie, va înceta să crească și să evolueze, ceea ce duce inevitabil la moartea sa. Un exemplu la nivel biologic este cancerul care apare atunci când o celulă nu își mai acceptă rolul de parte a unui întreg și începe să facă copii identice cu ea. Deși pe termen scurt acest lucru duce la răspândirea materialului genetic al celulei, pe termen lung rezultatul este moartea întregului, inclusiv a celulelor canceroase.
Două extreme ajung să se unească dacă se depărtează destul una față de cealaltă. Dar punctul de întâlnire al acestei uniuni este moartea. Soluția la această problemă o găsim în moartea Celui care s-a jertfit pentru noi. Este vorba de dragostea creștină și identitatea comună în Hristos. Relația personală a fiecărui om cu Isus duce la unitate și stabilitate mentală. Acest lucru duce la armonie socială și colaborare. O aliniere cu divinitatea la nivel social și psihologic duce la sănătate și robustețe fizică. În același timp, dragostea adevărată nu anulează diversitatea. Atunci când iubești o persoană cu adevărat, nu vrei ca acesta să devină o copie a ta, ci înseamnă să accepți că este diferită, dar să o iubești oricum, adică să îi vrei binele. Prin acest mod de a iubi persoanele rămân distincte, dar în același timp există un lucru care le leagă în mod indubitabil: dragostea.
În creștinism însăși Natura Divină exprimă acest echilibru între diversitate și unitate. Trinitatea creștină este compusă din Persoane diferite, dar care sunt același Dumnezeu. Acest lucru este posibil pentru că trăsătura care Îl definește cel mai mult pe Dumnezeu este dragostea care unește diversitatea. Dincolo de filosofie sau teologie propunerea creștină este mult mai radicală. Natura Universului creat exprimă natura lui Dumnezeu. Singurul mod prin care există viață în univers este dragostea pentru ceilalți și jertfa de sine. Orice dezechilibru duce la descompunere și la moarte, mai devreme sau mai târziu.
C.S. Lewis, marele gânditor creștin scrie cu măiestrie despre unirea armonioasă a diversității prin dragoste în cartea sa din anul 1940, Problema durerii.
”Lucrul după care tânjești își cere să te desfaci de sine. Chiar și dorința pentru acel lucru trăiește numai dacă îl abandonezi. Aceasta este legea fundamentală: sămânța moare ca să trăiască, trebuie să te pui în joc fără a accepta răsplata, cel ce-și pierde sufletul și-l va mântui. Dar viața seminței, aflarea răsplății, mântuirea sufletului sunt tot atât de adevărate ca sacrificiul preliminar. De aceea se spune adevărat despre cer că ”în cer nu este posesiune. Oricine s-ar încumeta să numească ceva al lui ar fi de îndată aruncat în iad și ar deveni un spirit rău.”(Theologia Germanica) Dar mai este spus: ”Biruitorului […] îi voi da o pietricică albă, și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decât primitorul.” (Apocalipsa 2:17)…Ce poate să fie mai al tău decât acest nou nume care rămâne, chiar și în eternitate, o taină între tine și Dumnezeu? Și ce să înțelegem că înseamnă această taină? De bună seamă că fiecare dintre cei mântuiți va cunoaște și va prețui veșnic o latură anume a frumuseții Divine mai bine decât o poate face orice altă făptură. De ce altceva au fost create persoanele, de nu pentru ca Dumnezeu, care le iubește pe toate, s-o iubească pe fiecare altfel? Iar diferențierea aceasta, departe de a păli, umple de sens iubirea pe care făpturile preafericite și-o poartă una alteia, comunitatea sfinților. Dacă toți ar trăi întâlnirea cu Dumnezeu și I-ar răspunde cu o identică închinare, cântecul Bisericii triumfătoare ar fi lipsit de armonie, ar fi o orchestră în care toate instrumentele ar cânta aceeași notă. Aristotel ne-a spus că o cetate este o unitate de diverși, iar Sf. Pavel că trupul e o unitate de mai multe mădulare. Paradisul este cetate, și un Trup, fiindcă preafericiții rămân veșnic deosebiți: o societate, fiindcă fiecare are ceva de spus tuturor celorlalți – vești proaspete, mereu proaspete despre ”Dumnezeul Meu” pe care fiecare Îl află în Acela pe care toți Îl slăvesc ca ”Dumnezeu al Nostru”. Căci fără îndoială, încercarea mereu încununată de succes, deși niciodată un succes deplin, a fiecărui suflet de a-și împărtăși viziunea unică tuturor celorlalte suflete (cu mijloace față de care arta și filosofia pământească sunt doar stângace imitații) face și ea parte dintre țelurile în vederea cărora a fost creată persoana.
Fiindcă unitatea nu poate exista decât între deosebiți; și pesemne, din această perspectivă întrezărim ceva din înțelesul tuturor lucrurilor. Panteismul este un crez nu atât fals, cât iremediabil depășit. Cândva, înainte creațiunii, ar fi fost adevăr în spusa că totul este Dumnezeu. Dumnezeu însă a creat: El a făcut ca lucrurile să fie diferite de El pentru ca, diferite fiind, să poată să învețe a-L iubi și să realizeze unitatea în loc de simpla uniformitate. De aceea S-a și pus în joc fără gândul răsplății. Chiar în cadrul creației putem spune că materia neînsuflețită, lipsită de voință, e una cu Dumnezeu într-un sens în care omul nu e. Nu este însă țelul lui Dumnezeu ca noi să ne întoarcem la acea identitate veche (cum ar dori-o poate unii mistici păgâni), ci să înaintăm spre maxima diferențiere ce-ar urma sa ne reunească cu El într-un chip mai înalt. Chiar și în sânul Celui Sfânt nu este de ajuns ca Logosul să fie Dumnezeu, el trebuie să fie cu Dumnezeu. Tatăl dă naștere în eternitate Fiului, iar Duhul Sfânt purcede de aici: dumnezeirea introduce distincții în sine însăși, astfel încât unirea iubirilor reciproce sa treacă dincolo de simpla uniformitate aritmetică sau de identitatea cu sine.”
Dan Dubei
Casa Olarului Cluj-Napoca 